” Doamnă, eu sunt din generația aia aliniată și bătută cu bățul la palmă, din părinți duri, din școala cu frica în sânge, gura închisă și pus în genunchi pe coji de nucă. Am crescut lătrându-se la mine. Abia acum mă uit în urmă și înteleg de ce s-a inventat Psihologia. Mă simt atras de psihologie, cred. Am ajuns om bătrân fără să mă gândesc la mine niciodată”. E un citat dintr-o postare de Facebook, a Oanei Moraru. De fapt e mărturia unui adult care a trecut prin școală, “aceea de pe vremea noastră, în care chiar se făcea carte”

Asta și faptul că am văzut o întrebare pe un grup de Facebook, legată de “cel mai prost sfat primit în viață”, m-au făcut să scriu această postare.

Așadar, care a fost cel mai prost sfat pe care l-ați primit în viață? Dacă ar fi să răspundeți, voi ce ați spune?

Pentru mine, cel mai prost sfat primit în viață, a fost unul indirect (nu l-am primit eu, ci mama mea). Noroc că nu l-a ascultat și că nu mi l-a împărtășit și mie. Am aflat povestea mai târziu, mult mai târziu, din fericire. Și are legătură cu școala și cu sistemul de învățământ, de atunci “de pe vremea mea când se făcea școală ca lumea” (între noi fie vorba toți sunem invariabil că…pe vremea noastră..se făcea carte), dar și cu sistemul de învățământ de acum (ancorat în aceeași inerție ce omoară spirite),

Generala s-a suprapus în cazul meu peste anii ’90, așa numita perioadă de tranziție. Dacă ar fi să mă raportez la cea mai urâtă perioadă a vieții mele, aș spune că asta a fost. Totul gri și incert. Pe deasupra, la școală m-am simțit înregimentată într-o închisoare în care trebuia să stau 7, chiar 8 ore pe zi. Dacă e să ne raportăm la teme și la numărul de ore petrecute la școală, se învăța carte, nu glumă,  eram mai mulți decât capacitatea școlii, învățam în schimburi, îmi aduc aminte cum îmi cădeau ochii de somn în sala de clasă pe la ora 7 seara, apoi mă îmbrăcam, plecam acasă prin bezna unei zile de iarnă, făceam teme până la 10-11 seara și a doua zi dimineață o luam de la capăt. Era la scurt timp de la Revoluție și părinții mei au considerat că voi ajunge cineva dacă învăț cât mai bine și realizez din punctul acesta de vedere tot ce nu au realizat ei. Pe vremea mea, era într-adevăr greu (imposibil, de fapt) să copiezi la Capacitate sau la Bac și mult mai dificil decât în ziua de azi, să intri la o facultate.

Am fost așadar o elevă silitoare. Nu tocilară, dar suficient de inteligentă și serioasă încât să iau premiu și de fapt ceea ce a contat (la nivel personal, în niciun caz pentru școală), aveam o curiozitate foarte mare pentru cunoaștere (am învățat spre exemplu capitolul de chimie organică, scos din programa de a opta, pentru că pur și simplu mi s-a părut interesant). În școala primară am luat în toate clasele premiul întâi, iar din a 5-a până într-a opta premiul doi, era ceva la care țineau părinții (mie mi-ar fi plăcut să mă joc de-a doctorul și să mă uit la desenele animate de pe posturile italiene, eram în definitv un copil) . Dar aveam “hibele” mele, altele pe lângă faptul că mi-ar fi plăcut să mă joc mai mult. Spre exemplu nu “eram bună” la matematică. Dar nici ea nu se făcea plăcută. În afară de un singur elev din clasă, care lua note de 9 și de 10, noi, restul eram ca și inexistenți pentru o profesoară minunată în felul ei, dar care nu putea trăda faptul că noi nu înțelegeam atât de “elegant” cum stă treaba cu matematica. În școala românească era și încă mai e un handicap să nu înțelegi concepte abstracte care nu sunt predate pe înțelesul tău. Nu eși bun la matematică, sau la altă materie cardinală, atunci nu ești de fapt bun de nimic. Și acum îmi răsună în minte ideea că matematica și doar matematica îți dezvoltă gândirea. M-a fascinat “eleganța” matematicii abia atunci când adult fiind, am interacționat cu programatori prin natura job-ului și mi-am dat seama ce lucruri minunate se întâmplă de fapt cu matematica aplicată. Până atunci, am învățat totuși matematică, de la o profesoară “de meditații” (la care mă duceam cu temele făcute pe ultima sută de metri, atât de oroare ajunsese să îmi fie de ceea ce simțeam de fapt la clasă, la ora de matematică), profesoară ce îi explica de fapt mamei mele că mă descurc foarte bine, dar îmi lipsește pasiunea.

Excelam la alte materii: la română, la engleză, la geografie, la istorie, la chimie, la tot ce ținea de cultură generală (și culmea e că îmi aduc cu drag aminte de acești profesori, care reușeau să transforme orele în momente cu adevărat plăcute. Nu aș fi învățat niciodată că e corect “să continuu”, sau cum stă treaba cu acordurile, dacă nu aș fi avut o profesoară minunată de Limba Română. O excepție la vremea respectivă, deoarece ura memorarea fără rost șo cimentariile reproduse. Era genul care te făcea să gândești cu mintea ta)

Însă și asta era de fapt un dezavantaj. Școala românească a cultivat (și încă o mai face) competiția, dar competiția aceea bazată pe “capra vecinului”. Îmi aduc aminte că la un moment dat, părintele unui alt elev s-a plâns în ședința cu părinții de faptul că eu am fost singura persoană din clasă care a luat 10 la teza de la română și se gândea că la mijloc e cu siguranță o eroare, din moment ce copilul său, premiant la toate, nu a reușit să ia 10, dar a luat 8. Îmi aduc aminte cum la o serbare de clasa a patra, una dintre colege a declarat în mod oficial că eu am câștigat concursul de balet, nu pentru că aș fi meritat, ci pentru că aveam cel mai frumos costum. Pentru mine, cea necompetitivă și timidă, era dramatic, îmi zdruncina și bruma de încredere pe care o aveam. Dar în definitiv nu eram eu problema, ci felul în care gestiona sistemul de învățământ această “competiție”. Îmi dau seama că deși a trecut atâta timp, în esență nu s-a schimbat nimic. Îmi vine în minte situația copilului prietenei mele, mamă serioasă și “care se ocupă de copii”. La final de clasa 0, i s-au dat teme de vacanță pentru copil (niște fișe oribile fără nicio legătură cu particularitățile de învățare, atebție, etc. ale unui copil de 7 ani) și i s-a spus că băiatul său “trage clasa în jos”. De fapt, învățătoarea avea o ambiție personală, să câștige un concurs între clase. Ce e trist e că elevii își interiorizaseră ambițiile învățătoarei, iar băiatul prietenei mele îmi spunea mâhnit cum el nu reușește să țină pasul, și trage clasa în jos.

Tot în școală am învățat lecția umilinței. Îmi aduc aminte de un coleg, Vrânceanu, nu excela la învățătură, dar avea un interesant simț civic și ecologic. Spre exemplu se înrolase într-o patrulă organizată de școală în parteneriat cu Primăria. Îi plăcea să umble prin cartiere, să facă pe gardianul de mediu și să noteze pe un carnețel orășenii care creșteau găini în grădina din fața blocului. Azi poate ar trece drept mare simț eco-civic, activitate extracuriculară ce dă bine la CV. La vremea respectivă era neinteresant, atâta timp că nu erai bun la matematică sau la reprodus lecții. Școala te băga cu forța în pâlnia celor care știu sau nu știu să memoreze pe de rost (îmi aduc și acum aminte cu amuzament de o colegă ce a învățat lecția cu tot cu parantezele dictate de profesor). De Vrânceanu îmi aduc aminte, că prins cu lecția neînvățată, una din profesoarele suplinitoare de Biologie, i-a propus un troc – o palmă, sau nota 3 în catalog….Obișnuit probabil cu bătăile de acasă, a acceptat fără ezitare palma. Văd și acum chipul profesoarei (care ne-a predat doar cîteva ore, dar era directoarea școlii!) cu niște ochelari mici ce mă făceau să mă gândesc la agresorii din Holocaust. Și sadismul și eliberarea cu care i-a aplicat corecția. Iar noi toți ceilalți din clasă am râs….Dar parcă nu era râsul meu, în interior l-am simțit ca pe o umilire care m-a însoțit mult timp. Ceva nu era confortabil în tot acel troc, oricât de herbartiană era școala din anii mei de gimnaziu. Și ne mai mirăm că părinții plătesc sume mari de bani, la grădinițe private, pentru a le fi pălmuiți copiii? Și că puși în fața faptului împlinit, unii părinți refuză să creadă că s-a întâmplat? Ideea de palmă, de bătaie corectivă este atât de profund înrădăcinată în mentalul nostru (s-a transmis din generație în generație) încât oscilăm între negarea evidenței și acceptarea ei ca pe o salvare (“lasă-i să-i bată, doar au nevoie din când în când în când de mici corecții”).

Și ca să vă spun până la urmă care a fost cel mai prost sfat pe care l-am primit în viață…Spre finalul clasei a opta, diriginta mea i-a spus mamei mele, care vroia să mă “orienteze” spre 2 licee , ambele cu statut de colegiu național (Meșotă și Unirea) că ar trebui să își modifice opțiunile, că nu aș face față. “Meșotă e un liceu greu, iar la Unirea la clasa de bilingv engleză predau doi soți care sunt considerați cei mai severi din județ. Nu va face față”. Mama a avut inspirația să nu îmi împărtășească aceste idei (decât după ce am terminat facultatea), așa că m-am dus pe drumul meu. Îmtâmplarea a făcut să aleg unul din cele două licee, să îi am exact pe cei doi profesori (cu care m-am înțeles excelent), să fiu olimpică la materia unuia dintre ei, să obțin a doua medie la Bacalaureat pe liceu, să intru prima la facultate (cu examen și 8 candidați pe loc – în anul acela a fost cea mai mare concurență dintre toate facultățile din Brașov și o concurență redutabilă comparativ cu alte facultăți de Psihologie din țară) și să termin facultatea cu a doua medie. Și cel mai interesant, nu vă imaginați că aș fi fost vreo tocilară. Nu am prețuit niciodată notele, diplomele, strădania încrâncenată pentru a le obține. Din contră, trăiam tot timpul cu impresia (moștenire de la clasele gimanziale) că de fapt nu sunt bună de nimic. Nu îmi aduc aminte să fi făcut vreo temă în liceu (în afară de Franceză), iar în facultate am lucrat încă din anul doi. Era suficient să îmi aștern ideile pe hârtie înainte de oră, poate că pur și simplu “mă ducea capul” probabil că potențialul meu s-a eliberat pentru că pentru prima oară într-o sală de clasă nu m-am mai simțit agresată de palme și liniuțe puse pe tablă atunci când îndrăzneai să spui o glumă cu colegul de bancă, pentru că mi-au fost speculate curiozitatea și spiritul critic, dar și dorința de a descoperi lucruri dincolo de doctrina oficială (am urât dintotdeauna informația băgată cu forța, pe marginea căreia nu ți se oferea prilejul să discuți sau să o analizezi). Poate că m-am simțit confortabil pentru că am fost lăsată să gândesc, pentru că întrebările mele nu mai erau considerate incomode, pentru că profesorii au știut să încurajeze cunoașterea și spiritul critic, în detrimentul memorării. Să fi știut de sfaturile dirigintei din generală, m-aș fi desconsiderat atât de mult încât probabil că nu aș mai fi făcut nimic pentru a cunoaște, probabil că nici nu aș mai fi urmat o facultate.

Și ca domnul din deschiderea postării, vă mărturisesc că după ce am crescut lătrându-se la mine, am înțeles de ce s-a inventat Psihologia. Având apoi coazia să recrutez sute de angajați (până la cele mai înalte poziții de management posibile la noi în țară) am înțeles de ce “nivelul de educație a săzut atât de mult “ (altă placă stricată pe care ne place să o rulăm cu orice ocazie). Nu e din cauză că acum “nu se mai face școală ca pe vremuri “, ci pentru că de fapt, nu prea s-a făcut școală așa cum trebuia de să se facă. Pentru că de generații întregi, școala (per ansamblul ei, nu mă refer aici la excepții și la profesorii extraordinari pe care îi cinstesc și care m-au salvat de fapt și pe mine în liceu și apoi în facultate) a fost preocupată să ucidă spiritul, să pună la punct orice dorință de cunoaștere alta decât cea din canoanele ei rigide.

Ca părinte, temerera mea c  amai mare a fost și rămâne cea legată de integrarea copiilor mei în sistemul educațional. Ce voi face dacă va fi agresat? Mă voi complace la rândul meu în aberațiile sistemului? Voi fi capabilă să mă opun sistemului ? Nu știu, dar știu că ai noștri copii vin pe lume cu calități și aptitudini ce ies de multe ori din tiparele unor sisteme rigide. Nu toți vor fi genii, după principiile școlii românești, dar merită să le identifică și să le cultivăm cu respect aptitudinile.

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

2 Comentarii la "Cel mai prost sfat pe care l-am primit vreodată"

avatar
Dumitru
Dumitru

Buna ziua,

Sunt si eu de acord ca Montessori/Waldorf snt variante mult mai bune pentru bebeii nostri decat scoala traditionala. Ramane totusi valabila intrebarea de la final. Ce ne facem mai apoi, avnd in vedere ca sistemul educational din Romania nu este gandit pentru asa ceva. Altfel spus, o facultate nu te poate accepta daca nu ai BAC-ul traditional.

Multumesc,

wpDiscuz