Haideți să facem un exercițiu de imaginație – aveți o zi proastă, vă simțiți rău, vă doar o măsea sau poate aveți o migrenă, ați avut mult de lucru la muncă sau pe lângă casă, ați descoperit ceva ce v-a afectat, ați citit o știre care v-a dat peste cap, etc. Sunteți iritați, nervoși, pare că nimeni nu vă poate face pe plac poate (vă) și plângeți, ați sta dacă s-ar putea numai în brațele soțului / ale soției. Ce bine prinde o mângâiere caldă după o zi atât de stresantă! Parcă nu ați mai pleca de acolo, din brațele celui care vă ține.

Iamginați-vă că după atâta agitație v-ași găsit zona de confort, în brațele persoanei dragi. Respirația devine mai lentă și mai ușoară, e cald , e apropiere fizică, vă simțiți dintr-o dată mai relaxați, tensiunea și încordarea dispar.  Dar dintr-o dată în ecuație apare cineva care vă avertizează că sunteți manipulatori și că de fapt vreți să atrageți atenția asupra voastră.

Vi se pare un scenariu fiesc, normal, plauzibil? Puțin probabil. Așa-i că ați fi șocați să vi se spună că încercați să manipulați cerând și primind afecțiune? Prin  urmare de ce acceptăm atât de ușor eticheta de manipulatori, pusă cu atât de multă ușurință bebelușilor și copiilor care plâng? Obișnuim să utilizăm termenii de manipulator și control, în sens peiorativ, la adresa copiilor mici cu mult prea multă ușurință, uneori aproape în glumă sau cu ironie. Pe de altă parte, ca adulți ne-ar deraja ca pentru o simplă îmbrățișare cineva să ne acuze că încercăm să manipulăm sau să păcălim pe cineva.

Ei bine bebelușii nu numai că nu pot manipula, nu pot fi șarlatani și nici nu controlează adulții (în sensul negativ pe care îl conferim teremenului) dar au mare nevoie de prezența noastră. Iar plânsul este doar unul din instrumentele prin care își manifestă și exprimă nevoile, nicidecum o modalitate de manipulare.

De ce nu manipulează bebelușii?

Creierul bebelușilor își continuă dezvoltarea și în afara uterului matern. De fapt, la naștere suntem printre cele mai vulnerabile mamifere. Avem nevoie de apropierea mamei sau a unui adult care să ne îngrijească permanent. Contactul piele pe piele nu asigură doar stabilitatea nou născutului, ci contribuie și la dezvoltarea creierului acestuia. Bebelușii nu se învață în brațe, au nevoie să stea în brațe (ale mamei, ale tatălui, ale bunicilor, etc). Bebelușii nu manipulează pentru a li se astisface această nevoie. Este a doua lor natură să se afleîn contact corporal și permanent îngrijiți cu iubire de un adult. Dacă plâng pentru a semnaliza această nevoie nu o fac pentru a manipula sau pentru a-i controla pe adulți.

Din punct de vedere „tehnic”, este imposibil pentru un bebeluș să manipuleze (prin plâns, prin ,manifestarea nevoii de afecțiune). Noile descoperiri din neuroștiințe, diverse lucrări pe tema dezvoltării vieții în uter au adus și în atenția publicului larg o idee bine venită. Aceea că bebelușii simt și pot mai mult decât credeam noi până acum.

Pe de altă parte este greșit să investim bebelușii și copiii mici cu abilități pe care nu le au. Ei nu sunt adulți în miniatură, nu gândesc așa cum gândește un adult. Este practic imposibil unui bebeluș să manipuleze așa cum ar face-o un adult, pentru simplul motiv că nu are nici măcar conștiința propriei persoane. Bebelușul e una cu mama sau cu figura principală de îngrijire. Dacă aceasta dispare, nou nascutul nu începe să plângă dinadins pentru a o aduce înapoi. Odată dispărută din câmpul său vizual este ca și cum ea nu există, iar dacă bebelușul plânge, o face pentru a semnaliza o nevoie (nevoile bebelușului se întiond pe un continuum și nu se rezumă doar la foame, schimbat scutectul și eructat, ci și la atingere, joc, stimulare, liniștire în cazul suprastimulării).

Capacitatea de a conștientiza existența unui obiect ce dispare din câmpul vizual (așa numitul „obiect permanent”) apare mult mai târziu. Spre exemplu un bebeluș de 4-8 luni se va întinde după un obiect parțial ascuns (ex jucăria ascunsă parțial sub păturică). Pe de altă parte nu va căuta la această vârstă obiectul dacă acesta dispare din câmpul său vizual (jucăria e ascunsă total sub păturică), deoarece va cosnidera că el nu există. Abia între 18-24 de luni copilul înțelege pe deplin obicetul permanent, fiind capabil să repreze jucăria ascunsă în orice context, să o caute la modul activ acționând cu intenționalitate (scop), chiar și atunci când jucăria a fost ascunsă fărăr știrea copilului.La această vârstă copilul are o imagine mentală, o reprezentare a obiectului respectiv și în absența lui, poate emite raționamente asupra posibilei existențe a obiectului ascuns chiar și atunci când acesta se află în afara razei sale vizuale. Spre exemplu mama a făcut curat și a mutat jucăriile în altă cameră decât cea în care se aflau până atunci, dar fără ca cel mic să observe. Copilul va fi capabil să le caute prin toată casa. El are reprezentarea mentală a existenței jucăriilor și știe că dacă nu mai sunt la locul lor, pot fi totuși altundeva. În aceste exemple, înlocuiți obiectul (jucăria), cu principala figură de atașament (mama).  Și veți constata că abia între 18-24 de luni copilul poate înțelege cu adevărat unde a plecat mama, faptul că deși e plecată ea continuă să existe, că se va întoarce la un moment dat.

Foto Tom Godber, Flickr