Prima zi de muncă. Mâine va fi prima zi de muncă după o absență de aproape doi ani, în care aproape că nu m-am dezlipit de copil.
Îmi voi scoate hainele office din dulap, fusta creion, pantofii roșii Comptoir de Cottoniers și voi merge să dau peste cap lumea HR-ului.
Cu puțin timp înainte să rămân însărcinată mă recuperam după un microaccident vascular ocular, jonglând cu diagnostice care de care mai neprietenoase. Aș putea scrie un roman și aș putea ține workshopuri despre cât de importantă este balanța viață personală-muncă și cum poate da peste cap stresul, un individ aparent sănătos. Încă îmi răsună în minte avertismentul medicului care mi-a spus că dacă nu îmi modific stilul de viață, până la 34 de ani “voi fi pa”. A fost imboldul pentru un proces de restructurare în plan personal, greu, dureros pe alocuri, dar necesar pentru ca eu să pot merge mai departe.
Odată cu venirea copilului mi-am spus că nu mă voi mai întoarce de unde am plecat. Și cum experiența alăptării noastre mi-a ridicat la fileu o datorie morală de a ajuta și alte mame (măcar cu informații decente și validate științific, dacă nu cu sprijin alături) am făcut cursul de IBCLC, orele de practică, mi-am dat examenul (al cărui rezultat nu l-am aflat încă), am participat la câteva seminarii internaționale, am citit mii de pagini de cărți și alte câteva sute online (nu exagerez) despre alăptare și psihologia nou născutului, am ajutat mamele care mi-au solicitat ajutorul. Am câteva proiecte personale în derulare pe această temă, pe care însă momentan le voi face în timpul liber. Până acum am făcut-o preponderent pro bono, mânată de o datorie personală (chiar karmică am mai fantazat eu în unele momente), un fel de mulțumire pentru indulgența pe care am primit-o din partea sorții. Dar am ajuns în momentul în care am fost nevoită să revin cu picioarele pe pământul pragmatic și consumatorist.
Sunt undeva la granița dintre a urma o pasiune (cu provocările inerente unui nou început și ieșirea atât de dureroasă pentru mine din zona de aparentă siguranță) și de a merge pe un drum bătut deja, dar ale cărui satisfacții au apus de mult. Încă mi-e greu să mă decid, deși sufletește știu spre ce înclină balanța. Și în mod cert, tot ce vreau în acest moment e să fiu cât mai aproape de copilul meu în acești primi ani de viață atât de importanți pentru el. Să fiu de asemenea aproape de soțul meu , făcând acele lucruri mărunte care îi fac atât de mare plăcere (cafeaua de dimineață, o cină gătită indiferent cum, un post it lăsat pe frigider, un compliment). Să fiu eu însămi, iubindu-mă pe mine, pentru a-i putea iubi pe ceilalți.
Sunt din nou într-un moment în care mi-aș dori ca ziua să aibă în mod oficial 48 de ore, împărțite între timp pentru a-ți asigura venitul unui trai decent, timp pentru a-ți urma pasiunea și timpul atât de valoros și irecuperabil pe care ar trebui să îl împărțim cu cei dragi.
Sunt totuși o mamă norocoasă, am putut sta măcar 2 ani cu copilul acasă, am putut să îmi urmez pasiunea (de moment sau durabilă, nici eu nu știu) și am integrat niște lecții de viață, personale, pe care cu sinceritate, simt nevoia să vi le împărtășesc
  • A crește un bebeluș nu e atât de greu pe cât pare sau pe cât vor alții să ne sperie. Cu siguranță nu e ușor, dar nici înfricoșător. E nevoie de timp, da. E nevoie de participare afectivă, da. E nevoie de prezență fizică și emoțională, da. E nevoie de renunțare la frici, da. E nevoie uneori de o aparentă renunțare temporară la sine, da. E nevoie de confruntarea cu fantomele propriei noastre copilării, da. Dar credeți-mă, merită!
  • Instinctul ajută, normalitatea și naturalul ajută enorm în a fi un părinte care reușește să își păstreze mintea limpede. Sfatul principal pe care nu voi înceta niciodată să îl dau părinților la început de drum este să își țină copilul în brațe. Cât mai mult! Nu am cuvinte să accentuez importanța acestui contact fizic aproape neîntrerupt între părinte și bebeluș. Minunile pe care le poate face. Lucrurile pe care le poate repara. calmul pe care îl induce în părinte și copil. Poate că nu mă veți auzi vorbind despre cărți și tehnici (deși știu că sunt atât de căutate), poate că mă veți auzi vreodată live, vorbind și vi se va părea că nu zic mai nimic, dar cu siguranță nu mă voi abate niciodată de la a transmite această regulă de aur – țineți copilul cât mai mult în brațe. Până când? Până când se va da singur jos de acolo.
  • Să crești un copil nu e atât de epuizant fizic și psihic pe cât încearcă unii să lase să se înțeleagă. Am menționat intenționat un aspect legat de sănătatea mea anterioară sarcinii pentru a arăta că în ciuda unei stări fizice nu foarte bune, am supraviețuit orelor de nesomn, de treziri continue pe timp de noapte, unor prime luni post partum pe care le-am perceput ca fiind extrem de dificile. Nu doar că am supraviețuit dar am și înflorit. Nu sunt o eroină, nu vreau să fiu un model de urmat și nu sunt cu nimic mai specială decât restul mamelor de pe planeta asta. Pur și simplu am găsit niște strategii proprii de a face față. Și vă asigur că undeva în meandrele ei încâlcite, evoluția a gândit pentru mamă recompensa, remediul pentru orele de nesomn. Am mai zis-o și cu alte ocazii – creșterea lui bebe (ci dificultățile ei, relactare, durere după cezariană, administrarea arsenalului de pompat, suplimentat, etc, trezirile din oră în oră care apar uneori și acum la 2 ani, primele luni din viața lui bebe în care nu ieșeam cu zilele din casă) au fost un parfum, un vis frumos, pe lângă orarul aparent confortabil de viață stresantă în corporație, cerințe venite din toate părțile, reușite pentru care ajungi să nu mai simți nicio satisfacție pentru că vezi că de fapt nu fac nicio diferență, ore neîntrerupte de somn din care te trezești mai obosit decât te-ai culcat. Cumva, am simțit că natura nu a uitat să ne asigure că suntem concepute pentru a deveni mame și pentru a face față cu succes acestei provocări.
  • Un copil îți schimbă existența. Cu siguranță! Depinde de noi ca părinți ce sens dăm schimbării.
  • A vorbi mamelor despre subiecte sensibile legate de creșterea copiilor (alăptarea fiind unul dintre ele) este extraordinar de dificil dacă ai conștiință și empatie. De multe ori discuțiile despre alăptare și creșterea copiilor implică adevăruri care dor. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să fiu prinsă între a spune lucrurilor pe nume și a nu răni pe cineva. Nu sunt adepta unei false corectitudinii politice, însă de multe ori m-am întrebat cum să fac să transmit o informație corectă, dar controversată. Am mizat pe faptul că un părinte are dreptul să știe adevărul (chiar dacă în unele cazuri nu e prea confortabil), doar așa putând lua cu adevărat o decizie informată.
  • Deși per ansamblu nu e atât de greu să crești un copil, pe cât ne sperie unii, uneori apar momente dificile. Chiar foarte dificile ! Înainte să se nască Tudor, ca părinții am fost deschiși să îmbrățișăm orice scenariu (la un moment dat Tudor era chiar suspect de sindrom Down, asta adăugându-se la problemele mele cu hipertensiunea pe timpul sarcinii și restricția de creștere intrauterină a lui). Și totuși în realitate a fost mult mai bine, dar chiar și așa am avut probleme și mi-a fost greu. Din nou, nu vorbesc despre aceste lucruri pentru a poza în mamă eroină. Pur și simplu, după săptămâni de revoltă și frustrare, am decis să accept situația așa cum era și să îmi canalizez energia spre rezolvarea ei. Poate că sună pompos, dar am învățat să trăiesc plenar, cu bune și rele. Și să prețuiesc fiecare moment (chiar și cele mai shitty și la propriu și la figurat). Pentru că sunt momente unice. Cu care nu ne vom mai întâlni niciodată. Și trec atât de repede!
Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

5 Comentarii la "Prima zi de muncă…"

avatar
Anca
Anca

Buna! As vrea sa te intreb cum adoarme baietul tau la 2 ani? Daca si cum a reusit sa adoarma singur?
Si eu il adorm tot la san, insa de aproape 2 luni se trezeste foarte des noaptea din ora in ora sau chiar mai des si adoarme de cele mai multe ori dupa ce-l pun la san. Acum are aproape 6 luni. Multumesc

Anca
Anca

Scuze pentru greseala de scriere. Se mai intampla cand scriu de pe telefon. Vroiam sa zic “baietelul tau”…a iesit altceva.
In alta ordine de idei vroiam sa-ti spun ca-mi place foarte mult blogul tau.

wpDiscuz