Într-una din zilele acestea, micul meu T. va împlini doi ani. Am fost una din mamele privilegiate, care a decis să stea acasă, alături de copil, doi ani. Doi ani devine astfel pentru mine un capăt de drum, dar și un început.

Nu cred că a existat persoană care să nu mă întâmpine în viața de mamă cu celebra replică “lasă că vezi tu cum ți se schimbă viața după ce apare un copil ” sau “trăiește-ți viața până apar copiii, pentru că după o să fie imposibil”. Sunt replici pe care le aud frecvent (posibil să le fi spus și eu la un moment dat în necunoștință de cauză), par a fi un rit de trecere în viața de părinte. De o parte viitorul părinte cu anxietatea de rigoare, de cealaltă parte, părintele experimentat, care are parcă o plăcere sadică în a-l speria pe neinițiat.

Nimeni nu îți spune însă că venirea pe lume a copilului te transformă și te ajută să crești. Nu doar copilul mi-a crescut în acești doi ani, ci și eu adultul.

Mai mult, aș putea spune că am renăscut. Da, cu tot cu frici, temeri, nopți nedormite, momente de disperare. A fost până în acest punct (de aproape doi ani, cea mai frumoasă perioadă a vieții mele). Am învățat lecții pe care nu le-aș fi învățat în alt context. E ca și cum odată cu nașterea copilului meu, viața a tras linie și mi-a ridicat la fileu restanțele, doar că mi-a dat și plasa de siguranță de pe care să mă ridic atunci când cad.

A fost o perioadă de învățare și pentru mine și sunt convinsă că fiecare părinte are parte de propriile sale lecții de viață.
 

Am învățat să privesc înspre mine

 
Când ai un copil, energia ta se duce spre el. Are nevoie de tine, respiră cu și prin tine, se hrănește zi și noapte prin tine. Pare neverosimil să faci ceva pentru tine…și nu doar pentru el. Poate că am fost eu privilegiată, sau poate că povestea noastră a fost în așa fel construită, dar perioada aceasta de aproape doi ani din viața copilului meu a însemnat mai mult decât oricând o reîntoarcere spre mine însămi. A însemnat timp pe care l-am împărțit și cu mine, printre scutece murdare, alăptări, probleme. Am avut ocazia să îmi folosesc toată puterea și perseverența pe care le-am pus atâta timp în slujba altora, pentru copilul meu și pentru familia mea. Problemele pe care le-am avut la început de drum nu au fost întâmplătoare. Mi-au dat șansa să îmi mobilizez energia spre ceva ce am simțit că merită cu adevărat. Sună prozaic, dar toată viața am simțit că mă irosesc în folosul celorlalți. De data aceasta, am simțit că o fac pentru noi, pentru o parte din mine, deci implicit și pentru mine.

Am învățat valoarea timpului

Timpul ne întinde cele mai mari capcane. De fapt nu timpul, ci noi suntem cei care ne punem singuri piedici. Obișnuiam să îmi trăiesc viața într-un lung șir de planificări și programări. Aveam o agendă încărcată de meetinguri și planificări făcute de alții, agendă în care abia își mai făcea loc viața mea. Îmi amintesc că ajunsesem să am atât de puțin timp pentru mine și pentru cei dragi, încât îmi fixam în puținele spații goale din agendă, memento-uri de genul nu uita să îți suni cea mai bună prietenă, măcar o dată pe lună, mâine, la data X, ora Y sărută-ți soțul, mergi într-un magazin și cumpără-ți pastă de dinți.
Majoritatea oamenilor ar spune că venirea pe lume a copilului, le-a dat programul peste cap și le-a îngreunat posibilitatea de a jongla cu timpul lor liber. Pentru mine, din contră, a fost exact invers. Momentul în care m-am trezit singură, cu un copil nou născut care plângea neconsolat în zona mea de confort, pe corpul meu, în dormitorul meu, în viața mea, contrar tuturor planurilor și proiecțiilor pe care mi le făcusem, a fost trezirea la realitate. Mi-am dat seama că tot ce se întâmplă este de fapt despre aici și acum. Că trecutul a fost, iar viitorul nu îl putem manipula, în schimb ne putem bucura de prezent. Am început să iau lucrurile așa cum au venit.  Am încetat să mă mai gândesc că ne e greu, că avem probleme, că el de fapt nu e perfect, că putea să se nască și el cu o greutate mai apropiată de normal, că de ce mi s-a întâmplat tocmai mie să fac hipertensiune în timpul sarcinii, că nu am vreo două armate binevoitoare de mame și de soacre care să mă ajute. Că uite, viața nu a fost atât de blândă cu mine și că mă putea menaja mai mult. Am încetat să fixez obiective mărețe, pe termen lung. M-am bucurat de orice pas mărunt, de orice reușită. Și a fost și este minunat!

Am învățat să mă relaxez

Simt că e unul din cele mai bine păzite secrete, așa că dau și eu informația mai departe. Nimic pe lumea aceasta nu va putea rivaliza cu nivelurile de oxitocină – acest hormon cu minunate efecte de relaxare – de care beneficiază o mamă pe durata alăptării la cerere și atunci când își ține copilul aproape. Nu știu dacă a fost rezultatul demersurilor mele conștiente de a învăța să mp relaxez , cât mai degrabă a fost organic și a venit de la sine. Cert e că trăgând linie, nu îmi aduc aminte de vreun moment în care să mai fi fost atât de zen ca în acești ultimi doi ani. Iar verdictul vine din partea unei anxioase de cursă lungă.

Am învățat să spun nu și să prioritizez

Eu fac parte din categoria persoanelor care nu prea știu să spună nu atunci când vine vorba de ceilalți. Stat peste program la muncă, solicitări din sfera imposibilului, solicitarea ajutorului în situații critice. Eram omul ideal pentru așa ceva, iar teama ca nu cumva să îi dezamăgesc pe ceilalți m-a făcut dintotdeauna o perfecționistă. În teorie sună frumos să fi perfecționist, genul de A type personality pe care orice corporație și-ar dori-o la bord. În realitate, vine cu costuri emoționale majore.
Viața alături de copil m-a făcut însă să renunț pur și simplu la chestiuni care au devenit dintr-o dată neprioritare. Curățenie lună, mâncare de cinci stele, relații sociale superficiale. Toate au devenit superflue, pălind în fața nevoilor unui copil și ale unui tată. Ce își doresc copilul și soțul meu? O casă curățată fără cusur, dar o mamă obosită sau o mamă fericită și capabilă să ofere din fericirea și energia sa și lor? Dictonul meu preferat în acești doi ani – mamele bune au podele lipicioase, dar copii  (și soți adaug eu) fericiți. Poate că nu e valabil ad literam și în orice context, dar pe mine m-a ajutat cu umor, să îmi amintesc ce contează cu adevărat.

Am învățat să mă odihnesc

Greu de crezut, mai ales cu atâtea “sperietori” culturale, care ne amenință cu insomnie și deprivare de somn până la finalul vieții. Da, am dormit fragmentat dar mai odihnitor decât atunci când dormeam câte 10 ore legate dar visam problemele nerezolvate de la serviciu. Cea mai grea perioadă a fost cea în care îl hrăneam mixt pe bebe. Biberonul de la trei noaptea, ne trezea pe toți, chiar dacă supliciul îi era rezervat soțului meu. astfel încât chipurile, eu să mă odihnesc. Lucrurile s-au schimbat atunci când culmea, la sugestia soțului meu, l-am luat pe bebe în pat și am reușit să renunțăm la biberoane și lapte praf. Realitatea e că mamele care alăptează și fac bed sharing cu copilul au parte de cel mai odihnitor somn. Nu ține atât de mult de cantitate, cât de calitate. Deși încă pare controversată ideea ca părinții să împartă (în condiții de deplină siguranță) același pat cu bebelușul, cei care o fac au recurs la această strategie nu din dorința de a adera la curente new age de parenting și nu pentru că nu au bani de paturi. Pur și simplu e modalitatea optimă de a te odihni atunci când coabitezi cu un bebe alăptat.

Am învățat să îmi accept limitele

Realitatea e că viața se schimbă atunci când apare un copil. Și cum nimic pe lumea aceasta nu este perfect, cu siguranță imaginile idealizate din reclame sunt doar ficțiune. Pe lângă momentele minunate am avut parte de momente de cumpănă, zile fără machiaj,  zile fără bani, zile în care am urlat și am țipat în sine mea, zile în care am fost extrem de obosită, zile în care mi-aș fi dorit să prind aripi și să pot zbura prin și din casă. Nimeni nu a spus că e ușor, dar cu siguranță merită…Și cel mai important, am învățat să îmi accept limitele și slăbiciunile. Nu pot să fiu mamă perfectă, nu mă ghidez după cărți, dar mă ghidez după ceea ce îmi transmite copilul meu. Cu limitele mele odată acceptate dar bazându-mă pe intuiție și pe semnalele transmise de copil, am reușit să creez o simbioză și pentru familia noastră a funcționat.

Există pe de altă parte și lucruri care nu s-au schimbat de când am devenit mamă: gătesc cu aceeași lipsă de pasiune cu care găteam înainte de a fi mamă. Master Chef pur și simplu nu e de mine, prefer in extremis să rezolv integrale.
 

 

(articol citit de 920 ori, 1 vizite astazi)

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.


Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

Ai gasit util articolul ? Lasa un comentariu

avatar
wpDiscuz