Copilul care nu plânge, nu primește nimic“, obișnuiau să îmi spună mai multe persoane, din jurul mei folosindu-se de acest proverb românesc, pentru a descrie situația în care dacă nu ceri și nu semnalizezi că ai o problemă sau o nevoie, nimeni nu sare să te ajute. Era ca un fel de lecție ce se vroia a fi plină de înțelepciune.

Cum problemele mele erau probabil din sfera afirmării personale (muncă, salariu, recunoaștere meritelor), e evident că în cazul meu expresia nu a fost niciodată utilizată în discuții legate de copii.
După cum am spus, era o mostră de înțelepciune populară, o vorbă, din bătrâni….”Păi cum măi Andreea, tu chiar nu îți dai seama? Dacă nu spui că nu mai poți, oamenii vor crede că ți-e bine așa, dacă tu nu ceri un salariu mai mare pe măsura meritelor tale, ei vor crede că ți-e bine așa…Copilul care nu plânge, nu primește nimic”, se încheia apoteotic și cu un zâmbet aproape complice, lecția de viață care ar fi trebuit să mă impulsioneze pe mine, adultul să procedez asemenea “copilului care vrea ceva”
L-am folosit și eu astăzi, într-un context similar, legat tot de muncă, într-o discuție cu soțul meu. L-am folosit automat. Pentru mine, la nivel personal proverbul nu are nimic de-a face cu copiii, cel puțin nu cu felul în care vreau să îi cresc eu.
Dar rostindu-l,  mi-am dat brusc seama de unde vin mare parte din problemele noastre de conectare cu copiii și am dat fuga la calculator să scriu, să nu uit și să fiu atentă să nu mai perpetuez această mostră de înțelepciune desuetă (desuet e puțin zis, sunt blândă).
E clar că o astfel de expresie nu vine din neant…Ați auzit-o și voi, mai mult ca sigur, cel puțin o dată în viață?! Și e clar că o astfel de expresie reflectă ceva. Reflectă un mod de gândire limitat, expresie a unor vremuri în care părinții erau probabil împiedicați de diverse situații (unele chiar obiective) să se conecteze cu copiii lor și să le învețe semnalele. Mi-e clar că o astfel de expresie pornea de la frageda pruncie. Că o generație de părinți (ai noștri) a crezut că de fapt un copil cere ceva doar atunci când plânge. Că atunci când nu plânge, este totul în regulă. Stă bine în pătuț și nu plânge? Nu e nevoie să îl luăm în brațe! Nu plânge? Înseamnă că nu îi e foame. Mă gândesc cum pentru părinții noștri nu existau de fapt posibilități de interacțiune sporită cu bebelușul în primele sale momente din viață, primele săptămâni, luni, acelea în care în mod normal, se stabilește un limbaj comun, acelea în care se stabilizează lactația, iar prin apropierea mamă-copil la sân, se crea un spațiu personal ce ar fi facilitat ceea ce e dincolo de cuvinte și de plâns – o conexiune fantastică, biologică, specio-specifică între mamă și puiul de om. Un timp și un spațiu ce ar permite oricărei mame să înțeleagă ce vrea de fapt copilul ei, modalitățile subtile prin care îi transmite mesaje, își cere drepturile,. își manifestă nevoile. Fără plâns…Până să se ajungă la plâns.
Mă gândesc la mamele noastre și la generația lor sacrificată. Întoarse la muncă la câteva săptămâni după naștere, lucrând în schimburi, unele dintre ele relocate din mediul rural, de la sute de kilometri distanță (fără comunitatea de referință – it takes a village to raise a child, remember?), unele dintre ele forțate să își lase copilul la cămin (apoteoza creșei comuniste, în care bebelușii stăteau pe parcursul săptămânii de lucru și erau luați acasă duminica), în plină politică pro-natalistă ( când avortul era pedepsit cu închisoarea sau cu moartea…) Ei bine, mamele noastre nu au avut acest timp și spațiu securizant, în brațe, în care nou născutul și mama învață să se cunoască reciproc. Mamele noastre (le numesc generic așa, deși cine știe poate unele din cititoarele mele au avut norocul să aibă o mamă ce și-a permis să stea acasă măcar câteva luni după naștere sau să își ia copilul la muncă pentru a-l alăpta sau pentru a interacționa cu el) au învățat astfel să răspundă mesajului cel mai evident pe care îl transmite un nou-născut – plânsul…Subtilitățile s-au pierdut sau nu li s-a dat niciodată șansa să fie cunoscute Au învățat probabil să creadă în mod greșit că unui copil trebuie să i se ofere doar atunci când plânge Astfel, copilul care plânge a devenit proverbial.
Plânsul a devenit limbajul universal al unei generații de mame-copil. Din diadele mamă – copil ale acestei generații am făcut parte și noi. Ideea de plâns egal nevoie, nu plânge egal copil cuminte s-a transmis mai departe.
Dintre toate lucrurile legate de alăptare cred că cel mai greu de “predat” este cel în care încerc să transmit mesajul că alăptare la cerere nu înseamnă să pui copilul la sân atunci când plânge. Înseamnă de fapt mult mai mult, înseamnă să identifici primele semnale ale bebelușului. Și odată ce ai înțeles asta, lucrurile se simplifică incredibil de mult. Toate bune și frumoase, toată lumea înțelege partea cu alăptare la cerere. Dar la primele semnale ale copilului? Păi nu e plânsul primul semnal al copilului? mă întreabă lumea cu nedumerire. Îmi aduc aminte că citisem de curând pe site-ul unui spital de pediatrie din România, un articol despre alăptare în care un medic declara negru pe alb că plânsul e semnul de foame pe care îl dă copilul și că acesta trebuie pus la sân atunci când plânge. Cât de fals și ce păcat că încă nu am învățat să fim proactivi, zic și eu așa ca fapt divers.
Copilul care nu plânge și proverbialitatea sa ne fac să credem că acei copii care nu plâng nu au nevoi care se cer întrunite. Le compătimesc cu sinceritate pe mamele care cred că au copii “cuminți” care nu se trezesc noaptea la 2 săptămâni de viață. Le compătimesc deoarece un nou născut care nu se trezește noaptea, un nou născut care nu plânge nici atunci când nevoile nu îi sunt întrunite e posibil să fie un nou născut bolnav/ (a se înțelege că un nou născut cu toate nevoile întrunite și mai ales purtat des în brațe poate să nu plângă aproape deloc în anumite momente ale existenței sale, deși mă îndoiesc că am experimentat majoritatea dintre noi, la primul copil, o astfel de conexiune. Cel mai probabil ea rămâne rezervată doamnelor din culturile acelea în care plânsul copilului tocmai că nu e proverbial)
Una din cele mai frecvente întrebări pe care lumea mi-a pus-o legat de T. a fost “plânge? e cuminte?”
“Nu fi rău. Fii cuminte! Nu mai plânge!” De câte ori nu am auzit rostite aceste cuvinte către un bebeluș. E atât de multă confuzie în jurul ideii de plâns încât am ajuns să fim bulversați complet în relație cu înseamnătatea plânsului unui copil. În comunitatea din care fac parte se organizează chiar și cursuri despre cum să faci față plânsului copilului și cum să îl calmezi. Îmi dau seama că pentru generația noastră de părinți e probabil o nevoie…Plânsul copilului aduce cu el extremele comportamentale pe care părintele le proiectează asupra bebelușului. Un bebeluș trebuie să mai și plângă, pentru că se descarcă astfel din traumele de la naștere și se eliberează de stress, zic unii. Am auzit replica aceasta în special în contextul plânsului în brațe ca training de somn la un copil care nu înțelege și nu consimte spre o astfel de intervenție. O altă extremă e cea a situației în care copilul lăsat să plângă – cry it out, încetează la un moment dat să plângă. A înțeles lecția predată atât de dur, nimeni nu vine să îl ajute, e obosit și își conservă energia. Ce sens are să mai plângă dacă oricum nu vine nimeni să îl ajute? Mulți părinți interpretează rezultatul drept un succes, când de fapt el reprezintă zdruncinarea din temelii a unei relații fundamentale de încredere și atașament biologic.
În caz că mă întrebați cum e cu plânsul la nou născut și sugar o să vă dau un răspuns foarte simplu – semnalizează ceva. Întotdeauna. Nu semnalizează descărcare de traume (sau alte explicații “exotice” lansate de cineva ca să vândă niște idei cosmetizate frumos și pe placul unor părinți care nu simt nevoia să li se reducă disonanța cognitivă) și mai ales nu impune detașarea părintelui (fizică și emoțională de copil). Din contră. plânsul impune o reacție din partea părintelui, un răspuns. E un semnal tardiv de stress și disconfort pe care copilul mic îl emite. Subliniez tardiv, pentru că asta e și ideea postării. Să înțelegem că până la plâns mai există ceva. Există și alte semnale pe care copilul le dă. Există nevoi pe care le putem împlini înainte de plâns. Poate că nu ne iese întotdeauna (v-am spus doar că și copilul meu a plâns și încă mult până m-am prins care era de fapt situația). Dar cel puțin știm că prezența noastră alături de copil și toate intervențiile noastre (luat în brațe, pus la sân, mângâiat, legănat, etc) se impun nu doar atunci când plânge. 

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

2 Comentarii la "“Copilul care nu plânge, nu primește nimic”"

avatar
Cristina
Cristina

Copilul care plange are nevoie de tine ca parinte! Copilul care plange, are nevoie urgenta de tine ca mama, ca tata! Perfect adevarat!!

Anonim
Anonim

Nu ma pot abtine, dar prima replica care mi-a venit in minte este "Mana intinsa care nu spune o poveste, nu primeste rasplata" ….. avea dreptate marele actor roman …

wpDiscuz