Nu ai niciun produs în coș.
Înainte de prima întâlnire cu copilul meu obișnuiam să citesc tot ce se putea citi în materie de cărți, articole, bloguri despre copii și nou născuți. Profitam de pauzele de la muncă, de timpul liber, de accesul la Internet, de orice spațiu liber din memoria Kindle-ului, pentru ca nașterea și mămicia să nu mă prindă nepregătită.
Împărtășeam, ca multe mame din generația mea acea senzație de „trebuie să fiu pregătită, trebuie să fiu informată”.
„A fost greu când erai tu mică. Nu aveam de niciunele, eram nepregătiți, nu știam nimic despre cum se crește un copil, nu exista nicio carte, nimeni care să îți arate sau să te învețe. îmi spunea tatăl meu de fiecare dată când își descria experiența de părinte. Am avut noroc cu tanti Gina care stătea vis a vis și care ne ajuta, nu știam nici măcar să îți facem băiță și adormeam noaptea abia după ce verificam că respiri”, îmi spune tatăl meu de fiecare dată când vine vorba de mica mea copilărie. Prizonieri ai unor granițe închise, ai unor vremuri „fără de niciunele” părinții noștri au împărtășit la nivel generațional numitorul comun al anxietății parentale cronice, al părintelui care nu știe ce să facă și nu are cu ce, al părintelui lipsit de sprijin, în contextul dislocării din comunitatea de origine. O reacție perfect normală când trăiești într-un „lagăr” , într-un stat al cărui singur scop era să crească niște cifre în planul demografic, fără să îi pese că acele cifre sunt de fapt ființe umane.
Așa că am preluat lecția predată transgenerațional și am studiat cărți, articole, bloguri despre copii și nou născuți. Am făcut liste cu ce are nevoie un bebe (dacă mă uit peste ele acum mă bufnește râsul), am fost la cursuri de puericultură împreună cu soțul meu .Niciunul nu mai ținuse vreun bebe în brațe, iar creșterea copiilor părea o combinație între dificultatea lansării unei rachete în Cosmos și comunicarea cu o civilizație extraterestră…copilul nostru nou născut, acea curiozitate pe care o așteptam cu bucurie și anxietate deopotrivă. Obișnuiam la acea vreme să îi investesc cu sacralitate (pare pompos cuvântul dar chiar așa era) pe toși cei care mă informau în probleme de creștere și îngrijire copil/
Cu conspecte din Dr. Spock la bord (pe care le făceam seara înainte de culcare) ne simțeam pregătiți și invincibili. Vraja rea care căzuse pe părinții noștri nu avea să ne mai atingă și pe noi. Eram informați (știam ritmul colicilor și intervalul orar savant după care acestea apar), eram pregătiți, încrezători să dăm piept cu civilizația extraterestră ce avea să ne calce pragul și aveam de toate (prea multe și inutile) din cele necesare îmblânzirii ei.
Ca orice părinte contemporan ne creionasem deja povestea, ne făcusem planurile de rezervă, studiasem în detaliu fiecare posibilitate și eveniment probabil. Doar că realitatea nu s-a pliat pe povestea imaginată. Tot ce citisem, tot ce învățasem, toate cărțile, blogurile, listele, cursurile (da, chiar și cele care teoretic ar fi trebuit să mă ajute) s-au dovedit inutile. Inutile pentru experiența cu copilul nostru și nu cu copilul standard descris de ele.
Frumusețea vieții e că nimic nu e standard. Și viața a vrut ca eu să învăț această lecție și cine știe, poate să o dau la rândul meu mai departe ?!
În decurs de câteva luni, creierul meu a rescris tot ceea ce învățase, Prescripțiile, regulile, conspectele din dr. Spock au capitulat în fața acelei ființe extraterestre cu care încă nu reușeam să stabilesc o conexiune. El vorbea limbajul instinctual, eu pe cel rațional. El cu plânsul, eu cu informația. El cu emisfera dreaptă, eu prizonieră a emisferei stângi. Am început să vorbim o limbă comună abia atunci când în disperare, ajunsă la capătul puterilor am capitulat și din mine a rămas doar ființa instinctuală. Creierele noastre s-au conectat într-un proces pe care abia acum începem să îl înțelegem din punct de vedere științific dar pe care evoluția l-a perfecționat în câteva milioane de ani.
Am descoperit ceea ce poate și stră-stră-străbunica mea știa, fără să fi citit și fără să fi făcut conspecte din dr. Spock (probabil era analfabetă, sau probabil nu știa decât să își citească numele și să se semneze). Am descoperit că un copil care plânge, e un copil care semnalizează ceva, iar plânsului trebuie să i se răspundă adecvat ca să înceteze. Am învățat instinctual ce vrea să îmi spună și de fapt cel mai simplu a fost că nici nu a trebuit să analizez fiecare plâns în parte, aveam remediile la îndemână (cel pe care probabil l-a folosit și stră-stră-stră bunica mea): sânul și brațele.
Natura nu e întotdeauna perfectă și nici cu noi nu a fost. Dar ne dă instrumentele prin care putem face față imperfecțiunilor. Ne dă instrumentele prin care putem face față poveștilor diferite, prin care ne putem adapta nevoilor diferite ale copiilor noștri. Cu ajutorul acestor instrumente am putut căuta resurse și strategii adaptate vieții cu copilul meu. Poate că a fost nevoie să citesc din nou, să mă informez, dar de data aceasta am căutat informații adaptate poveștii noastre imperfecte și nu m-am mai pierdut în oceanul de prescripții și rețete generaliste de creștere a copiilor. Și nu am uitat nicio clipă ceea ce am fost forțată să înțeleg – că răspunsurile vin de la copilul meu.
Am scris tot acest preambul deoarece constat o nevoie contemporană, obsesivă de a fi pregătiți ca părinți. De a căuta răspunsuri la întrebări și probleme cu care încă nu ne confruntăm, dar pe care sperăm astfel să le evităm. De a citi cărți despre parenting ca metodă implicită și unică de a ne forma ca părinți. Cunosc părinți care ar fi capabili să citeze din N autori de parenting dar care încă nu au găsit calea de comunicare cu copiii lor. Constat o dorință crescândă de a ne informa, de a nu mai fi nepregătiți, de a nu mai fi „ca părinții noștri”. Constat o tendință crescândă de a căuta răspunsuri în cărți, în speakeri, în psihologi, în educatori. în sisteme. în experți. înainte de a le căuta în copilul nostru. Constat un perfecționism crescând al părinților contemporani. Constat o nevoie de a ne forma după cărți și cursuri și experți. Totul pentru a nu fi la fel de nepregătiți ca părinții noștri.
Trebuie să învățăm de ce plâng copiii noștri, cum dorm, de ce fac crize, de ce fac caca și cum ar trebui să arate acel caca. Da ,chiar trebuie să învățăm pentru că informația care ar fi trebuit să se transmită transgenerațional corect, a fost denaturată. E salutar că din ce în ce mai mulți părinți români vor să iasă din ignoranța comunismului, care a tras obloanele peste tot ce înseamnă relație umană firească…Însă e periculos să credem că doar informația ne va reda calitatea de părinte „mai bun”.
„Vine al doilea bebe, ce cărți de parenting îmi recomandați să citesc?”, ” Copilul meu nu doarme așa cum aș vrea, ce cărți îmi recomandați să citesc?”, „Vreau să citesc cartea X pentru a-l crește mai bine pe bebe. Ce părere aveți despre ea?” „Topul cărților pe care orice părinte trebuie să le citească „e genul de postare cu care aș face cu siguranță mult trafic pe blog…..Pe lângă acestea există o listă întreagă de experți, speakeri și conferințe la care e un must, chiar trendy să mergi, oameni pe care să îi asculți pentru că ei sunt pe val și implicit știu ce e mai bine. Oameni străini dar care ne învață ceva atât de intim precum creșterea propriului copil. De când am devenit mamă am descoperit o industrie despre care chiar nu credeam că există, o industrie de sfaturi și rețete de parenting.
Ce scriu aici nu este o pledoarie pentru neinformare și ingoranță. Nu încerc să vă conving să renunțați la citit și la informat. Realitatea e că avem de compensat câteva decenii de dezinformare. Pe de altă parte încerc să vă spun că:
- Un copil nu a citit cărțile pe care voi le-ați citit despre creșterea copiilor. Un copil este în sine o carte deschisă care vă invită la explorare. Un copil nu se crește după rețete și rețetare.
- Cărțile, seminariile, trainingurile pentru părinți tocmai asta sunt, rețetare. Oricât de mult te-ai strădui să oferi soluții pentru toată lumea, pentru ca o carte despre copii să se vândă, pentru ca un workshop de parenting să aibă participanți cât mai mulți, trebuie să ofere informație care să se adreseze la modul general tuturor cititorilor / participanților. Or asta înseamnă informație ce tinde spre medie, spre standard, spre normă. Copiii noștri nu sunt norme și standarde, din fericire.
- Experiența reală de a fi părinte nu seamănă cu nimic din ceea ce descriu cărțile, experții, seminariile și workshopurile. Nu seamănă nici măcar cu experiența creșterii unui alt copil. Un viitor părinte care citește despre cum e să fii părinte într-o carte, s-ar putea să fie dezamăgit de ceea ce înseamnă cu adevărat să fii părinte. S-ar putea să fie atât de orbit de soluțiile standard oferite de cărți încât să nu se poată adapta nevoilor specifice ale copilului său.
- Devii un părinte mai bun doar trecând prin procese de reorientare către sine, ce atrag la rândul lor procesele de schimbare care se impun. Sunt procese complexe, de durată, necesită timp voință și ieșirea din zona de confort. Nu e simplu să schimbi modele de comportament care poate că s-au transmis de-a lungul câtorva generații, uneori poate fi atât de dureros încât mulți oameni se pierd pe drumul schimbării dacă nu au parte de ajutorul adecvat. Să citești o carte sau mai multe, sau toate cărțile din top list, să bifezi sesiuni ținute de speakeri de renume în speranța de a deveni părinte mai bun poate părea soluția cea mai simplă dar în același timp poate mima o schimbare aparentă, de suprafață, care de fapt nu se produce în realitate. E dacă vreți ca țigara electronică la care fumătorul apelează convins că s-a lăsat de fumat…
- Cărțile, speakerii, workshopurile reflectă curente în gândire, trenduri în cultura de parenting. Dezvoltarea unui copil nu ține cont de acestea. În schimb ține cont de istoria familială, de raportarea părintelui la copil dar și la sine.
- De regulă suntem înclinați să alegem informația care corespunde setului nostru de valori, ca atare e puțin probabil ca doar informația (selectată în baza acestui bias cognitiv) să scuture rezistențele, complexele, traumele care ne fac să ne privim drept părinți nu atât de buni. De cele mai multe ori se întâmplă ca schimbarea să presupună explorări profunde, dureroase, apărate de mecanisme prin care ne protejăm de fapt de adevăr, prin care refuzăm să vedem cum suntem și cum este de fapt familia noastră.
Așa că dacă mă întrebați ce cărți ar merita să citiți v-aș spune să vă citiți în primul rând cartea vieții voastre, a vieții părinților voștri. Chiar așa, luați ad literam ce vă spun. Vreți să deveniți părinții mai buni spre care tindeți, părinții pe care nu i-ați avut, părinții pe care v-ați fi dorit să îi aveți? Începeți prin a cunoaște, analiza, citi povestea vieții voastre, povestea de viață a părinților voștri. Vă va fi mult mai ușor să decideți dacă vă veți ghida după o carte cumpărată dintr-o librărie, pentru a vă crește copilul sau nu cumva vă scrieți propria poveste împreună.
Diferența dintre mine și tatăl meu e că el a trăit într-o cultură în care „a nu avea” (bunuri materiale, libertate) l-a împiedicat să fie prezent. Noi trăim o cultură în care avem (libertate, bunuri materiale) dar totuși nu suntem suficient de prezenți în viața copiilor noștri.
Proiectul "În brațe la mami" a pornit din dorința de a ajuta părinții din România să poată lua decizii informate despre alăptare și creșterea bebelușilor. Dacă simți că ai nevoie de un specialist alături de care să înfrunți fricile și care să te ajute să îți descoperi puterile, contactează-mă si stabileste o consiliere online.
Poți ajuta și tu, distribuind materialele gratuite de pe acest site, unui părinte ce are nevoie de informații corecte sau de sprijin în părințeală. Cu siguranță îți va mulțumi!
Buna! Imi place la nebunie blogul tau si iti multumesc pentru tot timpul pe care il dedici scrierii unor articole atat de interesante si de folos viitorilor si actualilor parinti! Articolul acesta insa, nu m-a prea lamurit si mi-a lasat mai multe semne de intrebare, ba chiar si un gust amar… Poate dupa ce voi deveni mama "la propriu" (sunt insarcinata in 6 luni), voi intelege ceva mai bine ce vrei tu sa spui, insa momentan nu-mi dau seama daca ceea ce recomanzi este sa citim si sa ne informam sau mai degraba sa ne oprim si sa asteptam sa… Vezi mai mult »
Mulțumesc pentru că ai împărtășit atât de multe informații prețioase cu noi, Adina!