Într-unul din week end-urile trecute am decis să petrecem câteva ore în natura, alături de câțiva prieteni, departe de oraș. Se anunța a fi o zi perfectă. T era hrănit corespunzător, odihnit, am pornit la drum, a adormit în scaunul de mașină, am ajuns la destinație, am mâncat împreună, iar restul zilei l-a petrecut jucându-se în natură, în nisip, în zona de joacă special amenajată. L-am alăptat la cerere, mai puțin decât de obicei, pentru că un copil de vârsta lui (un an și jumătate) e de multe ori mai atras de altceva decât de sân. L-am supravegheat în timp ce se juca, dându-i libertatea să facă ce dorește, în limitele instinctului de conservare și al respectării celorlalți. Am socializat cu prietenii noștri, am mâncat din nou, ne-am jucat iarăși împreună și pe seară ne-am întors acasă. T. a dormit tot drumul în mașină, din nou, respectându-și „programul” de somn pe care și l-a făcut singur. Am ajuns acasă, pregătiți să îmbrățișăm o nouă noapte ca oricare alta.

Se încheiase o zi perfectă pentru noi și o zi perfectă pentru T. (credeam noi). O zi relaxată în natură, doi părinți relaxați, un copil (aparent) relaxat. Ne așteptam așadar la o noapte lină, cu adormirea la ora 21.00, cu tradiționalele piciorușe peste fața și abdomenele noastre, cu tradiționala trezire pentru „țiți”, cu ora deja „clasică” de trezire a doua zi. Nimic special, nimic ieșit din comun, o noapte ca o continuare firească a unei zile de dolce far niente, banală și relaxată.

Cum au continuat de fapt lucrurile? Cu un copil agitat, nervos, plângând, greu de consolat, rezistent la orice formă de liniștire (respingând sânul care îl adoarme de obicei) , alergând în jurul patului, cu lumina stinsă (la un moment dat noi, părinții am cedat, ne-am așezat în pat și am stins lumina, în speranța că va dori să urce în pat alături de noi). În final, cred că undeva prin jurul orei 2 noaptea am reușit cu greu să adormim cu toții.

Ce a putut cauza un asemenea comportament, la un copil care altfel adormea liniștit cu sânul, la un copil hrănit, cu toate nevoile aparent satisfăcute, la un copil sănătos, fără alte cauze aparente de disconfort și care tocmai petrecuse o minunată zi de relaxare în natură?

Hai să facem un exercițiu de imaginație și să adunăm panelul de experți. Și să îi lăsăm să își dea cu părerea. Avem așadar la masa rotundă sleep trainerul, expertul AP și expertul adept al căii de mijloc.

Sleep trainerul ar spune că acest comportament este cauzat de lipsa unor rutine ferme de somn ale căror baze trebuiau puse imediat după vârsta de 3-4 luni. Mi-ar spune că am învățat copilul să adoarmă cu sânul, că i-am generat o asociere proastă pe care nu poate să o depășească și care își arată acum „colții”. E o explicație care nu mă satisface. Copilul meu are o „rutină” de somn, una pe care și-a făcut-o singur și pe care culmea (cu mici variațiuni) o și respectă. Asocierea cu sânul ne-a ajutat de multe ori să facilităm o adormire lină, iar copilul meu poate să adoarmă și fără această asociere atunci când nu sunt prin preajmă.

Expertul AP mi-ar spune că probabil nu am reușit să îi întrunesc toate nevoile, poate nu am oferit sânul suficient de des, poate nu l-am ținut suficient în brațe. Problema e că nici un astfel de răspuns nu mă satisface. Țintul în brațe și alăptarea au fost pur și simplu ignorate în favoarea jocului în nisip și a datului pe leagăn. La un moment dat m-am retras cu el într-un loc liniștit în ideea de a fi proactivă și a-l alăpta mai mult decât la cerere, dar nu a dorit să fie alăptat.

Expertul adept al căii de mijloc, mi-ar spune că de fapt copilul a fost suprastimulat și că a plâns și a fost agitat la culcare deoarece aceasta a fost modalitatea prin care s-a descărcat. Și că este firesc ca el să plângă pentru descărcare. Sunt de acord că suprastimularea poate să transforme un copil calm într-unul agitat. dar ziua respectivă a fost orice numai suprastimulantă nu. Locul în care ne-am petrecut ziua nu era nou pentru copil, iar T. a avut ocazia să se „descarce” dormind în mașină, două cicluri de somn lungi și odihnitoare.

Ce s-a întâmplat de fapt? La un moment dat în timpul jocului, T. a început să spună „aca.., aca” (am dedus eu că ar fi un „acasă”) A zis de câteva ori și a arătat înspre parcare. Noi eram la masă, lângă el. Nu am reacționat. el și-a continuat fără probleme jocul, noi ne-am continuat activitatea. De fapt el vroia să plece acasă. Eu am desconsiderat pe moment dorința lui și am crezut că din moment ce și-a reluat fericit jocul au fost doar niște cuvinte fără prea mare însemnătate, rostite conjunctural în momentul în care a zărit parcarea. Două cuvinte banale, un context în care probabil niciun părinte nu ar fi reacționat instantaneu ridicându-se să plece acasă, dar totuși semnalizând o nevoie a lui. Să îl fi luat de la joacă, să ne fi îmbrăcat și să fi plecat în acel moment, am fi redat poate siguranța și nevoia de familiar a copilului nostru. El pur și simplu vroia acasă, la fel cum și noi adulții decidem să plecăm acasă de la cele mai frumoase și incitante petreceri, doar pentru a ne retrage în zona noastră de confort și familiar.

Ajunși acasă (la câteva ore distanța de la momentul cu aca..) ne-am pus din nou la masă pentru a lua cina. La un moment dat T. și-a dus mâna la ureche și a început să își frece lobul urechii. Acesta e pimul semn că îi e somn și am avut ocazia să mă familiarizez cu el de timpuriu. Deși știam că e un semn timpuriu de somn, ne-am continuat masa. Să îl fi luat din scaun în acel moment, să îl fi dus în dormitor ar fi adormit, iar noi toți am fi fost scutiți de câteva ore de agitație și chin. Dar mi-era foame și am pus nevoia mea peste nevoia lui de somn, sperând că pot să „negociez” câteva minute cu timpul și cu somnul. Când ne-am pus în pat, la nici 15 minute după, deja T. era suprastimulat, cu ariile cerebrale activate, dar în același timp epuizat fizic, scenă a luptei dintre un creier gata de acțiune și un corp obosit.

Din exterior, un astfel de scenariu pare perfect pentru confirmarea „problemelor” de somn ale copiilor. Neanalizat la rece ai fi tentat să spui că noi ca părinți am răspuns tuturor nevoilor copilului nostru, am fost lângă el tot timpul și am acționat responsiv. Ce puteam face mai mult? E clar că nu am greșit cu nimic, iar ceea ce s-a întâmplat e o problemă apărută din senin. E genul de discurs pe care îl aud frecvent la multe mame când se aduce în discuție problema somnului la copil….”Și totuși uite că fac totul și nu doarme, are nevoie de o rutină, e din cauză că nu are o rutină,/ poate nu l-am alăptat suficient sau poate că l-am alăptat prea mult / plânge ca să se descarce și eu nu am de ce să intervin, e firesc și natural și nu e bine să blocăm asta…….E clar o problemă, deoarece nu se odihnește. Degeaba spun unii că nu e nevoie de training de somn, dar copilul meu nu reușește să adoarmă iar a doua zi nu e odihnit. De când am început sleep trainingul e mai odihnit, mănâncă mai bine, se joacă și cu alti copii”

Realitatea e că ai noștri copii ne transmit toate semnalele de care avem nevoie pentru a acționa fără a fi nevoie să recurgem la tehnici extreme. E drept, limbajul lor e limitat și din această cauza NOI suntem cei care nu știm să răspundem. E ca la alăptare dacă vreți, semnele de foame sunt de fapt subtile și un părinte trebuie să învețe să le decodifice. Plânsul la nou născut e semnul tardiv de foame, când deja lucrurile devin dramatice și greu de gestionat. La fel e și cu somnul. Până să devină agitat și iritat, un copil somnoros transmite semne de somn discrete. Copiii noștri nu au nevoie de traininguri de somn, de dezvățări de sân și ruperea altor asocieri, de trecerea probei de foc a plânsului de descărcare necesar achiziției unor comportamente de somn pe care NOI le considerăm adecvate. Copiii noștri au pur și simplu nevoie de părinți care să decodifice semnalele transmise de ei, să acționeze prompt și să mute copilul în zona de confort care îi permite să adoarmă. Mutându-l în zona de confort atunci când ne arată că îi este somn, asigurând predictibilitatea acestei acțiuni, copilul va reuși treptat să își integreze abilitatea de a adormi singur, fără noi, atunci când este cu adevărat pregătit.  Nu copiii au probleme de somn, noi suntem cei care avem probleme de decodificare.

La modul realist vorbind, nu trăim într-o cultură care să ne permită să răspundem rapid semnalelor transmise de copii. Pentru strămoșii noștri vânători culegători, lucrurile erau mai simple, copilul non stop în brațele mamei, tot timpul în zona de confort din brațele mamei , care îi permitea să se hrănească și să adoarmă la cererea reală, până în momentul în care copilul decidea să iasă din zona de confort  și să se îndrepte spre spre orizonturi mai largi, pregătit să adoarmă și să se liniștească singur. Noi pe de altă parte trăim vieți complicate, cu responsabilități sociale și economice, cu plăceri complexe și nevoi pe măsură. Ar fi nefiresc în cultura noastră să fim atât de responsivi încât să ne lăsăm prietenii baltă și să plecăm imediat ce copilul spune că vrea  aca… dar continuă apoi să se joace fericit.

Uneori trăim vieți dezorganizate (pe care nici măcar nu le stăpânim cu adevărat) vieți care nu respectă ciclurile firești de somn veghe (acelea pe care vrem să le impunem uneori chiar forțat copiilor noștri, acea igienă a somnului care la noi părinții nu mai există pentru că întotdeauna mai este ceva de făcut la munca de 10-12 ore pe zi, întotdeauna se găsește un film bun de văzut, o emisiune, o conversație pe Facebook, o știre de citit în pat pe tabletă, o întrunire cu prietenii care se prelungește târziu în noapte cu copiii pe lângă noi, o sesiune urgentă de cumpărături într-un hypermarket intens luminat, la o oră la care doar găinile se culcă) Suntem noi înșine suprastimulați și obosiți de complexitatea și încărcarea vieții pe care o ducem. 

E lipsit de empatie să generezi o cultură a vinovăției, care să nege toate aceste aspecte și să impună părinților standarde de perfecțiune parentală. Pe de altă parte e fundamental ca părinți să schimbăm paradigma și să repunem lucrurile în ordinea lor naturală și firească. Nu copiii noștri au probleme de somn, de cele mai multe ori noi suntem cei care generăm problemele, fiind incapabili să fim responsivi și să identificăm semnalele subtile pe care ni le transmit. Nu suntem părinți perfecți și e onest să o recunoaștem, onest pentru noi și pentru copiii noștri. Când recunoaștem acest lucru este loc de schimbare și dezvoltare. A plasa „vina” pe copil (are nevoie să învețe să se liniștească singur, trebuie să adoarmă singur, trebuie să îl las în cameră și să plec atunci când are nevoie de mine pentru a adormi, s-a învățat cu sânul / cu suzeta / cu păturica și trebuie să se dezvețe) sau a apela la strategii care ne reduc disonanța cognitivă și ne fac să ne simțim mai bine (îl învăț să adoarmă lăsându-l să plângă dar ținându-l în brațe și astfel nu se întâmplă nimic în neregulă pentru că de fapt eu îl ajut să se descarce) nu face decât să ne mențină în același continuum al unor „probleme” de somn care de fapt nu sunt ale copilului, ci cel mai probabil ale noastre.

photo credit: DSC00346 via photopin (license)