Cel mai de preț dar pentru copilul tău

Dacă ar fi să oferiți copilului cel mai de preț dar pe care un părinte îl poate oferi, ce ați alege? Un cadou gratuit, real (nu de tipul viață veșnică, sănătate eternă și frumusețe nemuritoare), un cadou pe care orice părinte din lumea aceasta, indiferent de statutul social sau financiar și l-ar permite? Un cadou inepuizabil, genul de „sac fără fund”, genul de cadou din care cu cât dai mai mult, cu atât se face mai mult? Există așa ceva, nu doar în povești? Da, există și se numește ÎNCREDERE.

Încrederea reprezintă fundamentul pe care se construiește personalitatea umană, iar construcția începe de la naștere. Încrederea, ce derivă din siguranța oferită de părinte și din împlinirea nevoilor copilului este cea care oferă copilului posibilitatea de a trece la stadiul următor de dezvoltare și de a deveni independent și autonom. Un copil căruia nu i s-a cultivat sentimentul de siguranță este un copil neîncrezător în lume. Un copil neîncrezător în lume este un copil reticent la a deveni autonom. Autonomia și independența copilului mic sunt false deziderate pe care societatea le-a impregnat în mintea părinților fără a menționa că e nevoie mai întâi de siguranță și de dependență. Pentru a avea copii autonomi deschiși spre lume, trebuie să le sădim siguranța și încrederea în perioada în care sunt cel mai vulnerabili și dependenți de noi.

Încredere versus Neîncredere

Încredere versus Neîncredere reprezintă prima lecție pe care copilul o învață imediat după venirea pe lume. Conform celebrului psiholog american Erik Erikson este primul stadiu de dezvoltare psihosocială. Începe la naștere și se finalizează în jurul vârstei de 1 an (după unele surse 18 sau 24 de luni).

Este o perioadă esențială în dezvoltarea ființei umane, deoarece experiențele din această perioadă pun bazele felului în care viitorul adult va privi lumea: cu încredere sau din contră cu neîncredere.

Cunoașterea lumii derivă din relația cu mama (de care copilul este dependent), cea mai semnificativă relație a acestei perioade. Felul în care mama răspunde nevoilor copilului ei va modela felul în care copilul privește lumea. Balanța încredere / neîncredere depinde în mod fundamental de relația cu mama și de felul în care mama răspunde nevoilor copilului.

Rolul primordial al mamei este să identifice și să asigure nevoile de bază ale copilului. Copilul află astfel dacă cei semnificativi din viața sa răspund sau nu nevoilor sale, iar funcție de aceasta se conturează sentimentul său de încredere sau neîncredere. Un copil ale cărui nevoi nu sunt satisfăcute va fi un copil neîncrezător în lume, un copil care crede că lumea este un loc imprevizibil și periculos. Un copil ale cărui nevoi sunt întrunite va dobândi speranța că trăiește într-o lume în care poate avea încredere. Copilul care a dobândit încredere și speranță este un copil care va putea, la finalul acestui stadiu să stea și fără mama sa sau fără ea în câmpul vizual fără a resimți anxietate și furie, deoarece prezența acesteia a devenit o certitudine interioară.

Care sunt nevoile care se cer satisfăcute în această perioadă, pe lângă cele de hrană? Le știm sau le simțim instinctual – securitate, reconfortare, liniștire și afecțiune. Copilul acestei perioade operează senzorial – oral. Brațele mamei, atingerea, contactul fizic cu aceasta reprezintă modalități prin care nevoile copilului sunt întrunite, atingerea fiind esențială pentru dezvoltarea copilului. Ce ne învață în schimb societatea? Că ar trebui să ne lăsăm copiii să plângă, departe de noi sau în brațele noastre, că ar trebui să îi hrănim după programul impus de noi trecând peste nevoile lor, că ar trebui să nu îi „învățăm” în brațe…

Autonomie versus Îndoială și Rușine

E a doua „lecție” pe care copilul o parcurge, scopul fiind dobândirea voinței. Pe măsură ce copilul dobândește control asupra mișcărilor, devine capabil și deschis să exploreze lumea. Erikson a definit acest stadiu ca fiind caracteristic perioadei 1- 3 ani. Un copil căruia i s-a sădit încrederea și siguranța în stadiul anterior va porni în această etapă de dezvoltare, cu speranță și deschidere. În acest punct rolul părintelui este de a recunoaște și încuraja nevoia de autonomie a copilului. Autonomia se fundamentează pe încrederea achiziționată în stadiul anterior. Ca atare, pentru a avea un copil independent, un părinte trebuie ca mai întâi să satisfacă nevoile copilului dependent de el. Independența se clădește pe o „dependență” anterioară.

A stimula autonomia nu presupune ca părintele să dispară automat din peisaj sau să impună copilului niște cerințe nerealiste care nu sunt concordante cu vârsta sa (ex: independența totală, capacitatea de a se autoliniști în orice context). Părintele trebuie să continue să ofere o bază solidă de siguranță, un punct de plecare pentru copilul care explorează lumea.

A stimula autonomia înseamnă a recunoaște și cultiva interesele copilului și nevoia de autonomie, a-i oferi posibilitatea de a explora lumea, a-i oferi siguranță copilului ca punct de plecare în explorarea lumii. Părinții restrictivi, care neagă sau ridiculizează nevoia de autonomie a copilului sau părinții care cer prea mult de la copiii lor le pot insufla acestora sentimente de îndoială și rușine.

Primii ani din viață nu sunt doar un cumul de momente pe care copilul le uită. Nu sunt etape lipsite de semnificație, ci fundația drumului pe care viitorul adult și-l va trasa în viață. Din păcate trăim vremuri în care părinții nu mai pot sau nu mai au timp să fie părinți, în care aceștia nu mai reușesc să se conecteze la nevoile copiilor lor. O societate ipocrită ne „învață” să trecem peste nevoile copiilor noștri, sub pretextul de a ne învăța cum să fim părinți. În mod paradoxal, nu de multe ori are loc o pervertire a rezultatelor stadiilor de dezvoltare. Părintele care nu reușește din diverse motive să răspundă nevoilor copilului în stadiul în care ar trebui să îi sădească încrederea în lume, devine supraprotector și excesiv de anxios în etapa în care ar trebui să recunoască autonomia copilului.