Una din întrebările pe care o aud foarte frecvent în ultima vreme e următoarea: “ce e mai sățios, laptele praf sau laptele matern?” Prima oară când mi-a fost adresată, trebuie să recunosc că nu am știut ce să răspund. Aveam în fața mea o mamă care vroia să alăpteze, dar mă întreba totuși  dacă nu cumva laptele praf e mai sățios, așteptând probabil să îi dau un indiciu, cât de mic, că există un truc care îi face pe copii să se sature și acela este laptele praf.

Cred că m-am cam bâlbâit când i-am răspuns și deși am încercat să fiu originală cred că am enunțat, cu toată încrederea de care puteam da dovadă, o generalitate, care rezumată ar suna a laptele de mamă este cel mai bun și e perfect normal pentru un bebeluș să vrea să fie pus la sân și din 15 în 15 minute.  “Clar laptele de mamă este mai bun, dar dintre laptele praf și laptele de mamă, care este mai sățios?” a fost replica oarecum ironică a mamei, mirată de încrederea cu care îi explicam că e firesc ca un nou născut să vrea să sugă frecvent.
Pentru mine a fot evident în acel moment că operăm fără să ne dăm seama, în baza unor stereotipuri culturale, iar unul din cele mai puternice stereotipuri culturale e cel legat de hrană și sațietate. Nu știu dacă e o problemă locală a noastră a românilor, dacă e rezultatul perioadei de foamete din timpul războaielor sau al perioadei de tristă amintire când mâncarea și așa puțină se dădea la rație, dacă are legătură cu informațiile propagate greșit în sistemul medical, cert e că din prima zi de viață, sațietatea micului om pare să fie principala nevoie percepută de părinți și de foarte multe ori e singura nevoie percepută de părinți în raport cu alăptarea. De multe ori, totul se reduce la: oare s-a săturat, sau plânge pentru că nu s-a săturat, dacă vrea atât de des la sân, înseamnă că nu s-a săturat, că laptele meu nu mai este sățios, etc.
Dacă ar fi să mai răspund vreunui părinte la întrebarea din deschiderea postării, probabil că aș formula un răspuns mai glumeț. “Da, onest vorbind laptele praf e mai sățios. Dar e genul acela de sațietate pe care o puteți proba si dumneavoastră, mergând la un fast food, mâncând o extra porție de mâncare, eventual puteți să rugați pe cineva să vă lege mâinile și să vă hrănească fără să puteți spune stop. La final, probabil că vi se va face somn sau cine știe, unii dintre dumneavoastră mai sensibili veți face o colică biliară ca urmare a mesei copioase și sățioase”. Poate că această comparație sună dur și nu e în intenția mea ca prin intermediul ei să sperii pe cei care utilizează sau au utilizat laptele praf (eu al rândul meu am fost nevoită să utilizez lapte praf, temporar), însă descrie cred eu foarte plastic unde se situează laptele praf, în raport cu laptele matern, din punct de vedere al sațietății.
Am scris tot acest lung preambul ca să arăt că alăptarea nu este (numai) despre sațietate. Și da, onest vorbind, în raport cu laptele de vacă (ingredientul de bază al formulelor de lapte praf), laptele matern are un nivel mult mai mic de grăsimi și proteine, de fapt laptele uman are printre cele mai mici niveluri de grăsimi și proteine dintre toate tipurile de lapte produs de mamifere. Aceasta nu este însă o deficiență nutrițională, tocmai această compoziție îl face perfect pentru puiul de om! Haideți să ne gândim la un exemplu lesne de înțeles: puiul de om are nevoie de aproximativ 180 de zile pentru a-și dubla greutatea de la naștere, în timp ce vițelul are nevoie de 47 de zile pentru a-și dubla greutatea de la naștere. E evident de ce natura a gândit în mod diferit compoziția laptelui matern față de cea a laptelui de vacă.
Laptele unei specii este destinat speciei sale, fiind perfect adaptat nevoilor nutriționale ale nou născutului speciei respective. Vițelul nu bea lapte de girafă sau de scroafă. În aceste condiții de ce am considera laptele de vacă, drept standard de sațietate și nutriție pentru puiul de om?
Laptele matern conține elementele indispensabile speciei umane, fiind special conceput pentru oameni. Elementele din laptele matern au cel mai mare grad de biodisponibilitate pentru puiul de om (gradul de absorbție a fierului din laptele matern este superior gradului de absorbție a fierului din laptele de vacă sau din formulele de lapte praf, așa cum și vițelul își absoarbe mult mai bine fierul de care are nevoie din laptele de vacă și ar fi probabil înfometat și cu deficiențe nutriționale, dacă ar fi hrănit numai cu lapte de om). Laptele matern are și o puternică componentă individuală, fiind diferit de la mamă la mamă, adaptat astfel propriului copil și “modelat”  în funcție de inputurile din mediu, astfel încât să asigure supraviețuirea puiului de om, în mediul său. Această variabilitate individuală face ca memoria imunologică a mamei să fie transmisă copilului prin intermediul laptelui matern, care conține o varietate de componente imunomodulatoare ce produc imprinting și programare imunologică în cazul copilului.  Studii de dată recentă vorbesc și de modelarea fenotipului comportamental al copilului, prin intermediul hormonilor (în speță cortizolul) transmiși prin laptele matern.
Și da, laptele matern are o astfel de compoziție încât favorizează prin conținutul mai scăzut de grăsimi și proteine (comparativ cu laptele altor specii, dar perfect adaptat pentru puiul de om) un model distinct de hrănire, caracterizat de supturi frecvente și mese la cerere. Asta înseamnă necesitatea permanentă a mamei de a se adapta semnalelor transmise de copil, inexistența unui grad mare de predictibilitate a spațierii dintre mese și bineînțeles, alăptare și pe timp de noapte.
Vi se pare un accident al naturii? Sub nicio formă. Lactația este rezultatul a câtorva sute de milioane de ani de evoluție, în care a acționat selecția naturală.
Poate ne este mai ușor să înțelegem de ce e nevoie să alăptăm la cerere, fără program de masă, fără traininguri de somn, dacă înțelegem diferențele dintre noi și celelalte mamifere.
Una din cele mai interesante teorii în acest sens, îi aparține lui Nils Bergman, medic din Africa de Sud ce a studiat și biologia și comportamentul animal. Bergman a trasat o legătură între tipul de îngrijire pe care mamiferele îl oferă puilor și gradul de maturitate al puilor la naștere, respectiv compoziția laptelui secretat de mamă. Bergman a clasificat mamiferele în 4 categorii:
  • mamifere de vizuină (ex: cerbul și iepurele). După naștere, mamele își ascund puii într-o vizuină și se întorc o dată la 12 ore, uneori chiar mai rar, pentru a-i hrăni. Laptele respectivelor animale este implicit foarte bogat în proteine și grăsimi, astfel încât să asigure necesarul nutrițional pentru pui, în condițiile unei separări extinse de mamă. 
  • mamifere care își urmează mama (ex: girafa și vaca). Puii mamiferelor din această categorie, sunt suficient de maturi la naștere astfel încât să își urmeze mama. Dacă ați văzut vreodată un vițel, imediat după naștere, ați constatat probabil că se poate ridica în picioare la scurt timp după fătare, iar la scurt timp de la venirea pe lume, este capabil să meargă și să își urmeze mama. În consecință, laptele este mai scăzut în proteine și grăsimi comparativ cu mamiferele de vizuină, întrucât puiul e lângă mama sa și are un acces relativ facil la sursa de hrană.
  • mamifere de cuib (ex câinele și pisica). Puii acestor mamifere sunt mai puțin mature la naștere decât ai celor din categoriile anterioare. Puii au nevoie de un cuib în care să se dezvolte și să fie în siguranță, mama revine la cuib pentru a-și hrăni puii, de câteva ori pe zi. Laptele acestor mamifere este mai scăzut în grăsimi și proteine decât al mamiferelor de vizuină dar cu un nivel mai ridicat al acestor componente, comparativ cu mamiferele care își urmează mama.
  • mamifere care își cară puiul. În această categorie intră mamiferele marsupiale, primatele și în mod evident, omul. Mamiferele din această categorie au cel mai mare grad de imaturitate la naștere, iar pentru a supraviețui sunt în contact constant cu corpul mamei. Laptele acestor mamifere este cel mai scăzut în proteine și grăsimi. Mamiferele din această categorie își cară puiul atunci când caută hrană, socializează sau când se deplasează. Puii acestor mamifere sunt obișnuiți să aibă acces constant la sursa de hrană, hrănindu-se frecvent, inclusiv pe timp de noapte, lactația mamei fiind întreținută pe principiul cererii și al ofertei, prin intermediul supturilor frecvente
Să ne gândim la puiul de om, care se naște cu un grad de maturizare a creierului sub 50%, comparativ cu gradul de 80 % de maturizare a creierului pe care îl ating alte mamifere la naștere. Dacă cifrele nu vă atrag, gândiți-vă la vițelul abia fătat, care poate să stea în picioare la scurt timp de la naștere, pentru a-și urma mama, prin comparație cu puiul de om care are nevoie, în medie de 12 luni pentru a-și urma mama pe propriile picioare.
Nou-născutul uman își finalizează practic perioada de gestație în afara uterului matern, iar pentru aceasta are nevoie de prezența constantă a mamei, de senzațiile tactile pe care corpul ei i le oferă, de hrana oferită de mamă. Iar pentru ca natura să se asigure de acest contact permanent între mamă și nou-născut într-o perioadă critică pentru supraviețuirea puiului de om, a gândit într-o manieră aparte laptele matern, mai scăzut în proteine și grăsimi, astfel încât hrănirea să fie frecventă, iar contactul constant dintre mamă și copil să fie asigurat.
Prin ce comportamente parentale s-ar traduce faptul că suntem mamifere care își cară puiul? Prin contact fizic constant cu mama (sau cu o altă figură semnificativă de atașament) încă de la naștere, prin alăptare la primele semnale transmise de nou născut, prin purtatul în brațe (locul în care majoritatea copiilor se liniștesc, oare de ce?), prin dormitul alături de părinți, prin recunoașterea și răspunderea la semnalele de disconfort oferite de copil, prin validarea nevoilor și emoțiilor acestuia.
Cum ne-am transformat din mamifere care își cară puii, în mamifere de vizuină

  • Contactul constant între părinte și copil, a fost înlocuit de modalități de distanțare fizică față de copil (nou născutul e pus într-un basinet imediat după naștere și stă acolo, văzându-și mama doar din 3 în 3 ore, este înfășat, am dezvoltat strategii prin care nou-născuții să doarmă în camere separate, recurgem la metode de limitare a contactului cu ei în încercarea de a-i face sa doarmă toată noaptea, evităm să îi ținem în brațe de teamă să nu îi răsfățăm). Bebelușii din cultura occidentală sunt atinși doar în proporție de 25 % pe timp de zi, iar acest procent descrește la 16% în jurul vârstei de 9 luni. Prin comparație, bebelușii din populația !Kung (la care privim cu suspiciune atunci când apare citată în contexte de genul acesta) petrec 70% din timp în brațele mamei, unde au acces direct la sursa de hrană, restul timpului fiind în brațele altcuiva. Populația !Kung nu a beneficiat de progresul societății occidentale și nici de involuția de la mamifer care își cară puii la mamifer de cuib, dar în mod deloc surprinzător copiii din populația !Kung nu plâng aproape deloc.
  • Hrănirea la primele semnale oferite de nou-născut a fost înlocuită cu hrănirea la program, o deviație periculoasă în contextul alăptării la specia umană, dar pentru care se găsesc tot felul de raționalizări care de care mai elaborate, ce vin să justifice ideea de a ne comporta ca niște mamifere de cuib sau de vizuină.
  • Deși avem dovezi ale normalității și necesității supturilor pe timp de noapte, ne transformăm din nou în mamifere de vizuină, încercând să învățăm copilul mic sau nou-născutul să doarmă toată noaptea sub pretextul deprinderii auto-liniștirii.
  • Înlocuim laptele speciei noastre cu laptele unui mamifer care își urmează mama și uneori o facem tocmai din dorința de a oferi maximul de sațietate și spațiere între mese, încercând să imităm de fapt tiparul de hrănire al unui mamifer de cuib.
E evident că acestea sunt niște modificări de dată relativ recentă în pattern-ul de hrănire și îngrijire a nou-născutului uman, modificări mediate cultural, ce par în contradicție cu aspectele selectate de evoluție.
Referințe
Mannel, R., Martens, P., Walker, M., Core Curriculum for Lactation Consultant Practice, Jones & Bartlett Learning, 2012
Mohrbacher, N., Kendall-Tackett, K., Breastfeeding Made Simple, New Harbinger Publications, 2010
Nicholson, B, Parker, L. , Attached at the Heart, Health Communications, 2013

    Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

    Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


    Implica-te in discutie, lasa un comentariu

    1 Comentariu la "“Cât de sățios e laptele matern?”"

    avatar
    Diana
    Diana

    Nu cred ca am citit despre alaptare ceva mai bun de atat…!!!!
    Este mult peste logic!!!!
    La inceput mi-a fost putin greu, dar acum, dupa 6 luni jumatate, inca alaptez si pe langa cel mai important aspect, acela de a-mi hrani copila, trebuie sa recunosc ca este de un confort extraordinar!!!!

    wpDiscuz