M-am trezit intr-una din zilele trecute, cu un sentiment de panica. Inexplicabil…. Totul era in regula…. Nimic nu se schimbase in viata mea, nu as fi avut motive sa resimt angoasa si sentimentul de apasare pe care le-am resimtit in acea dimineata. M-am trezit cu inima batandu-mi repede, cu parul de pe mana aproape ridicat, ca atunci cand ti se face frica si vrei sa fugi. Si cu o senzatie de apasare si de tristete. In ziua respectiva, era ziua fiului meu. 
In urma cu un an venea pe lume, intr-un moment pe care l-am trait ca fiind cel mai minunat moment din viata mea. 
….. Se spune ca nasterea este cea mai puternica amintire pe care o femeie o poate avea. Amintirea care nu se sterge niciodata…..

Cand mi-am vazut pentru prima oara copilul si l-am tinut pentru prima oara in brate, la o ora tarzie dintr-o zi de octombrie, acum un an, m-am simtit cel mai fericit om de pe pamant. Nu pot descrie in cuvinte ce am simtit in acel moment, timpul s-a dilatat, e unul din putinele lucruri pe care le mai tin minte imediat ce T. a fost scos din burtica. 
Si mai tin minte ca mi l-au adus langa fata mea, gol, si mi l-au dat sa il pup, in timp ce stateam intinsa pe masa de operatie. Si eu i-am atins gurita, care era uda de lichid amniotic. Si a fost magic. Magic e prea putin spus. Nu poate fi descris in cuvinte! Iar in jur era multa lumina. Dar nu imi mai pasa. Timpul se oprise in loc. Umblau in burta mea, ma curatau, nu stiu ce imi faceau, dar nu imi pasa. La un moment dat au disparut cu T. si am simtit o nevoie animalica de a-l vedea. Unde a disparut? Trebuia sa fie langa mine! Nu am gandit-o cu mintea, ci am simtit asta cu corpul. Eram anestezaiata dar vroiam sa zbor langa puiul meu.
E un paradox. Am trait clipe atat de minunate in momentul in care l-am vazut nou nascut, dar de ziua lui un an mai tarziu, mi s-a facut frica.
Stiti, creierul nostru are o capacitate fascinanta de a stoca in memorie emotii, senzatii fizice, sunete, imagini, fara sa stim ca le-am stocat. Sunt niste mecanisme foarte intersante, ce actioneaza ca atare printre altele atunci cand suntem stresati sau suferim o trauma. Se cheama memorie implicita. Stocam toate aceste senzatii, dar nu mai stim ca le-am stocat. Si ele apar, inexplicabil pentru noi, in momente cheie. Si nu stim de unde vin.
In ziua nasterii lui T. eu eram asa: o gravida suferinda de hipertensiune, ce isi petrecuse ultimele 3 luni in pat. T. era mic de tot, nu mai crescuse si ramasese pelvian. Ultimele 3 luni de zile inainte de nastere, cele in care speram sa ma reintalnesc cu toti prietenii pe care ii neglijasem in ultimii ani de munca, le-am trait izolata in casa, tintuita in pat de spaima ca daca tensiunea mi-o va lua razna, copilul meu mic se va naste cu mult inainte de termen sau va ramane fara oxigen in burtica si va muri, fara ca eu sa imi dau seama.
Nasterea piticului
Stiam ca voi face cezariana, a fost o decizie pe care am acceptat-o foarte usor, luand o decizie rationala si informata (am discutat inclusiv cu o moasa din Germania experimentata in nasteri pelviene). A fost singura decizie acceptabila medical in cazul meu. Nu mi-era teama de operatia in sine, aveam experienta unei alte interventii chirurgicale in conditii mult mai rele, intr-un spital public. Eram convinsa ca aici o sa fie totul in regula. Am abordat problema cu mintea mea rationala. Stiam la ce sa ma astept, vazusem chiar si sala de operatii inainte, stiam cum se deruleaza o operatie de cezariana. 
Pasiunea ascunsa pentru medicina si lipsa de sensibilitate in fata taieturilor, a sangelui, a tesuturilor m-ar fi facut poate in alt context sa imi doresc sa fiu eu cea care tineam bisturiul.

Dar emotional am fost coplesita. In momentul in care am intrat in sala de operatii m-am blocat. Luminile puternice, mediul steril, frigul. Frigul si lumina. Dar mai ales lumina. Femeia puternica si curajoasa, careia nu i-a fost niciodata frica de durerea fizica a inceput dintr-o data sa tremure. Tremuram atat de tare, incat abia au reusit sa imi puna branula. Pur si simplu nu ma puteam opri din tremurat, parca ma lovise dintr-o data o criza de Parkinson emotional. Am inceput sa hiperventilez, pur si simplu nu mai puteam repsira corect. Ritmul cardiac crescuse foarte mult, imi venea pur si simplu sa fug. Ei au considerat ca din cauza hipertensiunii, eu stiam ca e de fapt teroarea. Ma obseda intrebarea “voi naste aici, cu atata lumina in jur”? E interesant cum lumina puternica din sala de operatie m-a deranjat atat de tare (e si acum una din cele mai puternice amintiri), cum simtim instinctiv ca trebuie sa aiba loc nasterea. In acele momente mi-as fi dorit sa ma aflu intr-un loc retras, intim, in semi-intuneric, nu intr-o sala luminoasa plina de necunoscuti in jurul meu, sa imi intalnesc copilul dupa un timp, sa fie un proces la care eu sa particip activ. Si e interesant pentru ca citeam de curand un studiu care explica de ce majoritatea travaliilor naturale se declanseaza noaptea sau la craparea zorilor. Se pare ca melatonina (ale carei niveluri sunt crescute in mod normal noaptea) actioneaza sinergetic impreuna cu oxitocina pentru a genera contractiile necesare nasterii.
Desi nasterea lui T. ramane cel mai frumos moment din viata mea, a fost un act de curaj si in primul rand de explorare interioara sa imi dau seama ca experienta m-a marcat puternic si nu doar in sens pozitiv.
Pentru mine a fost o lectie pe care doar cu mintea rationala nu as fi putut sa o inteleg niciodata: ca nasterea e firesc sa se desfasoare in ritmul ei si in intimitatea ei.
Toate vin cu un rost: inainte sa trec prin aceasta experienta credeam foarte mult in ideea ca e normal ca nasterea sa se faca cu lumina aprinsa si sub supraveghere constanta. Nu intelegeam curentul de nasteri nemedicalizate, il vedeam ca pe un moft, nu intelegeam dorinta femeilor de a naste fara anestezie, dar in acelasi timp intr-un mediu in care sa le fie respectate dorintele. Eram insensibila la lamentarile femeilor care nu au reusit sa nasca natural si nu intelegeam de ce conteaza acest aspect “neglijabil” intr-o ecuatie din care oricum copilul, cel mai important, a iesit sanatos.
Am inteles acum ca nasterea e o experinta profunda si transformatoare si ca mama e la fel de importanta ca si copilul. E ca si cum am devenit prin experienta mea, conectata la nivel profund cu toate mamele din lume si dramele lor.
Am inteles dintr-o data ce simte femeia care e brutalizata la nastere, ce simte femeia care se astepta la un travaliu lent de 12 ore si primeste in schimb oxitocina sintetica pentru ca nimeni nu are rabdare sa o astepte sa nasca, iar durerile devin cumplite si insuportabile. Inteleg neimplinirile prietenelor mele care au facut cezariana de urgenta si nu si-au dorit, inteleg de ce nici macar nu pot sa isi priveasca in oglinda cicatricile si de ce se simt si acum la cativa ani de la nastere, deposedate de o experienta completa.
Ce simte oare o mama care isi vede copilul la 12 ore de la nastere? Ce gol de neumplut trebuie sa fie in sufletul ei?
Cum s-au simtit mamele noastre cand au nascut si de ce nu vorbesc aproape niciodata despre asta, dar ne-au transmis transgenerational, in mod tacit, o teama fata de puterea propriului corp? Cum se simte o femeie obligata sa aduca pe lume un copil pe care nu si-l doreste?
Cat de dezumanizant trebuie sa fie sa nasti ca la abator printre urletele altor femei, in timp ce ti se intrezice sa te plangi, in timp ce nimeni nu isi face mila sa iti dea macar o gura de apa, pentru ca nu-i asa “cand l-ai facut ti-a placut” (replica aceasta e universala o aud pana si femeile din America de Sud sau Africa, nu doar cele din Romania si arata foarte clar cat de tabu e in definitiv placerea sexuala si cat de usor e sa denigrezi actul nasterii pentru simplul motiv ca si sexul si nasterea se fac cam prin acelasi loc).
Cat de murdar trebuie sa fie sa impingi in stanga si in dreapta teancuri de bani pentru ca o asistenta sa isi faca mila de tine, sa nu iti scoata copilul afara din burta, impingand cu cotul ei peste uterul tau, sa iti panseze si dezinfecteze taietura nenecesara dar dureroasa si mutilanta din jurul vaginului. Cat de umilitor trebuie sa fie in secolul 21 sa ti se intrezica sa porti chiloti in maternitate, ca si cum cadrele medicale devin temporar stapane pe intimitatea ta cea mai intima.
Ce cataclism psihologic e sa iti moara copilul pentru ca un medic s-a gandit sa te trimita cu taxiul de la Ploiesti la Bucuresti, iar tu ai nascut in masina, asistata de rude, un copil condamnat sa devina inger. Cum iti cade in cap lumea cand nasti un copil cu o malformatie pe care nimeni nu a depistat-o. In comparatie cu toate acestea, “drama” mea pare o poveste de salon a unei fetite rasfatate.
In brate la mami si tati
Oricat ma straduiesc, mi-e greu sa gasesc un singur cuvant care sa aline toate durerile care se intampla in lumea asta la nastere. As spune tuturor mamelor carora ziua de nastere a propriului copil le ofera sentimente amestecate cu angoasa, sa discute despre experienta nasterii cat mai mult. Sa spuna povestea pana cand nu va mai fi nimic de spus. Sa nu o tina ascunsa prin vreun sertar al mintii sau al inimii. Sa povestesti despre trauma este intotdeauna terapeutic si vindecator. Le-as spune ca la final, dupa ce vor fi povestit tot ce era de povestit si vor fi plans tot ce era de plans, vor simti ca independent de povestea din timpul nasterii, nasterea este o forta in sine. 
Este puterea de a da viata pe care o avem noi femeile, independent de statut, clasa sociala, nivel intelectual, bani, granite geografice. E o putere universala, un drept pentru care uneori trebuie sa luptam. E un drept care trebuie respectat.
….. Pentru ca se spune ca nasterea este cea mai puternica amintire pe care o femeie o poate avea. Amintirea care nu se sterge niciodata ….
(articol citit de 2,677 ori, 3 vizite astazi)

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.


Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

2 Comentarii la "Nastere prin cezariana: Cum am trait povestea nasterii mele ?"

avatar
Alice
Alice

Ma regasesc, inteleg profund ce ai scris.
La multi ani puiului si la inca o nastere cel putin asa cum nici nu stiai ca iti doresti, in liniste, pace si semi-obscuritate, fara lumini, urlete si angoasa.

Ioana Rosca
Ioana Rosca

Spuneai intr-un articol mai vechi ca ai nascut la o clinica privata …. de ce nu ai cerut un plan de nastere ?

wpDiscuz