Poate aveti chef sa urmariti un documentar realizat in 2007 de Unicef, in Filipine. E despre felul in care marketingul agresiv realizat de companiile de lapte praf a dus la o scadere a ratei de alaptare chiar si in randul populatiei sarace pentru care laptele praf este un lux, iar prepararea sa in conditii igienice un deziderat greu de atins atunci cand singura sursa de apa din mahala e insalubra.

Pentru cei care nu stiu, exista un Cod international de marketing al substituentilor de lapte matern, elaborat in 1981, ca urmare a unei rate alarmante a mortalitatii infantile in tarile sarace in care companiile de lapte praf si-au promovat agresiv produsele, in detrimentul alaptarii.

Codul interzice printre altele companiilor de lapte praf, mancare de bebelusi, tetine si biberoane sa isi promoveze produsele in spitale sau magazine direct catre publicul larg (inclusiv mass media si Internet), sa ofere mostre de lapte praf gratuite sau la pret redus femeilor insarcinate, mamelor sau familiilor acestora, sa ofere cadouri personalului medical sau mamelor, sa isi promoveze produsele catre personalul medical, sa furnizeze informatii eronate, etc. (codul cu reglementarile lui poate fi citit in intregime aici)

Urmarind documentarul puteti identifica cu usurinta reglementarile incalcate, in conditiile in care Filipine a adoptat codul, si a incercat sa ii dubleze eficienta prin adoptarea unei legi speciale a alaptarii si a rooming-in-ului, astfel ca pana in 2002 Filipine a reusit sa creasca rata alaptarii, laudandu-se la vremea respectiva cu 1047 spitale acreditate ca „spital prieten al copilului”. Industria producatoare de formule de lapte a incercat din rasputeri sa fenteze legile din Filipine si au reusit, in mare parte beneficiind si de ajutor din afara. Povestea e lunga si are niste ramificatii interesante ce implica atacarea unor legi la Curtea Suprema de Justitie si presiuni din afara tarii.

Companiile si-au facut treaba atat de bine incat, asa cum se poate vedea in documentar, mamele care alapteaza isi doresc sa dea lapte praf copiilor, pentru ca acestia „cresc mai repede si mai inteligenti, deoarece asa spun reclamele de la TV”. E ironic daca stam sa ne gandim la beneficiile clare ale alaptarii si la faptul ca o cutie de formula de lapte praf costa in Filipine mai mult decat salariul pe o zi al unui muncitor.

Conform unor statistici demografice citate de Unicef, durata medie a alaptarii exclusive in Filipine era in 2003 de 24 de zile (in conditiile in care protectia maxima e asigurata de alaptarea exclusiva pana la 6 luni). Motivul principal pentru care mamele introduc in alimentatia sugarului alte lichide sau mancare (49% dintre copii au primit alte lichide sau mancare la 3 zile de la nastere) e perceptia mamei ca nu are suficient lapte. Ce e interesant e ca mamele filipineze mai educate si cu conditie financiara mai buna, care nasc asistate de personal medical, se afla in situatia mai putin probabila sa alapteze exclusiv.

Si poate vreti sa stiti ca in Romania, conform Unicef situatia e departe de a fi ideala: in 2010, varsta medie de introducere a biberonului era de 4,2 luni, iar cea de intarcare de 6,6 luni, un real progres noteaza Unicef comparativ cu 2003 cand varsta medie de intarcare a copilului roman era de 4,1 luni! Toate acestea in conditiile in care studii serioase (ce s-au tradus inca din 2002 in recomandari oficiale ale Organizatiei Mondiale a Sanatatii) au aratat necesitatea alaptarii exclusive pana la 6 luni si apoi continuarea alaptarii in paralel cu alimentatia solida pana la minim 2 ani. Varsta medie de diversificare a copilului roman e la putin peste 4 luni si de regula se face conform Unicef cu mancare inadecvata sau in cantitati insuficiente. Unicef considera ca alaturi de efectele adverse ale intarcarii premature si a nivelului foarte scazut de alaptare exclusiva dupa varsta de 4 luni, semnele de anemie si malnutritie cresc la modul vizibil.

La noi, ca si in Filipine, personalul medical primeste atentii din partea companiilor ce produc lapte praf, ba mai mult unii medici pediatri isi tapeteaza cabinetele cu reclame si produse promotionale ce poarta sigla unor celebre branduri de lapte praf.

Si acum sa continuu cu o poveste care pe mine m-a emotionat. E genul de poveste care ma face sa plang de fiecare data cand o citesc. Am citit-o in „The Politics of Breastfeeding – When Breasts are Bad for Business” scrisa de Gabrielle Palmer. Se petrece in 1982 dar daca stau sa ma gandesc la situatia din unele maternitati romanesti, la usurinta cu care personalul medical recomanda hranirea artificiala si la faptul ca nimeni nu aminteste nimic de riscurile acestei practici, aproape ca nu e nimic diferit. Sunt de remarcat si miturile care ameninta alaptarea si in ziua de azi si care par a fi universale: sanii care se inmoaie si sperie mama ca nu exista lapte suficient, credinta ca dupa operatia de cezariana nu vine laptele, necunoasterea faptului ca biberoanele si laptele praf pot scadea dramatic productia de lapte a mamei. E o poveste utila pentru a intelege importanta cruciala a alaptarii.

„In 1982, un bebelus filipinez pe nume Debbie a fost dus la spitalul public unde se nascuse in urma cu sase saptamani. Avea febra mare si nu raspundea la antibioticele si antipireticele pe care un medic privat i le prescrisese. A fost diagnosticata cu infectie a cailor respiratorii superioare si i s-au prescris patru tipuri de medicamente pentru febra, raceala si eurptii orale. Deoarece in spital nu erau paturi libere nu a putut fi internata, asa ca mama ei, Cely a luat-o acasa.

Debbie s-a nascut prin operatie cezariana si a cantarit la nastere 3kg, o greutate adecvata. Desi Cely intentiona sa alapteze, Debby a fost dusa pe sectie si hranita artificial, o practica normala in Filipine, unde practicile spitalicesti urmasera modelul american. Debbie a fost externata cu o zi inaintea mamei sale si de ea a avut grija bunica sa. Personalul medical i-a spus bunicii sa hraneasca bebelusul cu formula de lapte pana cand Cely avea sa li se alature.

Parintii lui Cely traiau in patru camere prost ventilate, fara niciun tavan dedesubtul acoperisului de metal, ceea ce facea ca temperatura sa fie extrem de ridicata. Apa provenea de la un robinet public, situat afara, iar toaleta si baia erau folosite in comun cu alte trei familii. Cely, fiica ei mai mare si bebelusul dormeau intr-o camera, parintii si cele doua surori ale lui Cely in cealalta. Sotul lui Cely locuia in propriul apartament, in alta parte a orasului, dar venea in vizita frecvent.

Cely a incercat sa alapteze, dar pentru ca sanii i-au devenit moi dintr-o data la una dintre mese, a crezut ca nu are suficient lapte, lucru provocat considera ea, de medicamentele folosite in timpul operatiei. Astfel ca o hranea pe Debbie cu formula de lapte curatand sticlele si tetinele cu sare si apa si fierbandu-le timp de doua minute.Dupa botez, la varsta de o luna, Debbie s-a imbolnavit si dupa consultatiile initiale starea ei s-a inrautatit. Cely a dus-o la un spital privat unde a fost internata si i s-au administrat oxigen si dextroza. Analizele au aratat posibilitatea de a suferi de septicemie generata de salmonella in paralel cu meningita si a fost mutata la terapie intensiva. A murit si pentru ca parintii ei nu au si-au dat acordul pentru efectuarea autopsiei cauza mortii sale nu va fi niciodata cunoscuta. Trupul neinsufletit al lui Debbie a fost depus pentru a i se aduce ultimele omagii timp de o saptamana inainte de a fi inmormantat. In tot acest timp lui Cely i s-au angorjat sanii. Banii pe care nasii lui Debbie i-au oferit la botez au fost folositi pentru a plati cheltuielile de inmormantare.Aceasta relatare este o versiune prescurtata a povestii lui Debbie relatata in Seven Infant Deaths de Lorna P. Makil si Mayling Simpson. Acestea analizeaza cauzele mortii lui Debbie si arata ca familia si spitalul au facut tot ce le-a stat in putere pentru a o salva. E posibil sa fi murit din cauza unei infectii, din cauza efectelor adverse ale medicamentelor sau din ambele cauze.

Elementul esential e ca daca ar fi fost alaptata exclusiv, ar fi fost putin probabil ca un copil de o asemenea greutate sa contracteze o infectie severa atat de devreme. Promovarea de catre spital a alimentatiei artificiale a transmis ideea ca este o metoda sigura de hranire. De asemenea a impiedicat stimularea lactatiei lui Cely. Daca un bebelus e suficient de puternica sa suga dintr-o sticla, poate sa manance de la san. Debbie a avut o greutate buna la nastere asa ca ar fi fost sigur sa nu primeasca nimic pana la trezirea lui Cely de sub efectul anestezicului. Daca ar fi fost plasata in aceeasi camera cu mama sa, nu numai ca ar fi generat impreuna o productie de lapte corespunzatoare, dar s-ar fi salvat bani si timp care au fost cheltuiti pentru hranirea sa pe sectie. Mai tarziu, spitalul a fost prea aglomerat ca sa o poata primi pe Debbie cand s-a imbolnavit. Se confrunta fara indoiala cu problemele de sanatate ale altor bebelusi carora le-a introdus alimentatia artificiala. Lui Cely nu i s-a spus niciodata ca oferirea biberoanelor si a formulei ii pot reduce propria productie de lapte. Cand spitalul a externat-o pe Debbie cu o zi inaintea lui Cely, a indicat ca separarea nou-nascutului de mama e o practica acceptabila si chiar a recomandat formula de lapte.”

Imaginea ce deschide postarea e tot din Filipine si arata fata frumoasa a lucrurilor. Poza e facuta in 2008 in Spitalul Memorial Fabella, spital baby-friendly unde nu este permisa alimentarea artificiala, mamele sunt incurajate si instruite sa alapteze iar daca e nevoie de suplimentare se recurge la banca de lapte. Chiar si in conditiile acestor raze de speranta, situatia din Filipine e departe de a se fi normalizat.

Sursa foto