Chiar înainte de a se naște Vlad, am știut că vreau sa fie un copil purtat și hrănit natural. Mi-am dorit foarte mult să îl pot alăpta în primele 8 ore, dar fiind naștere prin cezariană, după amiază, l-am primit abia după 20-22 de ore de la naștere.

Mama îmi povestise că atunci când m-a născut pe mine a intrat în depresie postnatal[ și nu m-a alăptat vreo trei zile (timp în care am primit lapte de la mămicile din salon, asta pe vremea regretatului) și am făcut tot ce mi-a stat în putință să nu îi repet istoria.

Primele trei ore cu el au fost perfecte-am reușit să îl țin în brațe, să îl alăptez și să îl adorm, fără să plângă. Am fost mândră de mine.

A doua zi, în schimb, mi s-a tot spus că al meu copil moare de foame, în condițiile în care făcusem niște ragade, nu foarte dureroase și stătuse toată ziua la sân ( de fapt, scăzuse 7% din greutatea lui, fiind și un copil născut cu 3.8 kg) și că ar fi bine să îi dau un biberon. Nu știu de unde am avut atunci puterea să refuz asta.
Seara, asistenta de la copii mi-a reproșat că al meu copil a slăbit prea mult și am făcut greșeală să îi spun că de fapt nu.Și nu știu dacă pot să o uit pentru replică ei”Mămico, nu-i mai da sân, că e degeaba! Prima oară suplimentul, și apoi îl pui la sân”. Tot atunci, a început și icterul copilului. Fiind și primul copil și adunându-se și multă oboseală, noaptea aia a fost de coșmar. A fost pentru prima oară în 2 zile de maternitate când Vlad a mâncat tot suplimentul, din 3 în 3 ore, în condițiile în care de obicei  nu i-l dădeam. Motivul meu, pe care nimeni nu l-a luat în considerare era (și este) că soțul meu are intoleranță la lactoză și cel mai probabil și Vlad a moștenit-o (și nu m-am înșelat, la câteva zile după ce am scos lactatele din alimentația mea, au încetat și colicii).

Dimineața, am avut norocul de a discuta cu două femei minunate (doamna doctor care mi-a urmărit sarcină și rezidenta dumneai)  si m-au încurajat în procesul de alăptare.

Am plecat cu Vlad acasă după 4 zile de stat în maternitate, cu icter, fără a fi pus la lampă și ragade.
Nu pot spune că mi-a fost ușor, dar l-am alăptat, am scăpat de icter, a luat în greutate, doar alăptat exclusiv și mă bucur de noua viață, cea de mămica.

Ce am învățat din experiență asta? La următorul copil, voi avea încredere în înstinctul meu matern. Vreau să refuz laptele praf care ți se bagă pe gât în maternitate. Chiar dacă începuturile sunt grele, zâmbetul copilului după o alăptare te fac să uiți de toate nopțile nedormite.

Voi ignoră în continuare toate sfaturile venite din partea soacrei, mătușilor, bunicilor de genul : „da-i mamă, apă! Dă-i mamă, ceai!”.

Pentru mine, faptul că nu am căzut în capcana laptelui praf și că alăptez exclusiv m-a ajutat să creez o legătură cu puiul meu. Atâta timp cât va avea nevoie de a sta la sân, îl voi lasă, necondiționat( sau cel puțin, așa-mi doresc).

Foto: Mothering Touch, Flickr