În urmă cu câteva săptămâni ne-am întors din concediu. Nu a fost primul concediu cu copilul, dar a fost primul în care cel mic (ajuns la vârsta de 1 an și 11 luni) a zburat cu avionul. Mărturisesc că îmi pregătisem jucării interesante, activități pentru zbor, aparat foto pentru a le surprinde (eventual și o poză cu alăptarea la înălțime), dar nu a fost să fie. În loc să scriu un how to despre cum să ne pregătim zborul cu avionul, ce să luăm, ce să facem, voi descrie experiența noastră personală și câteva mituri pe care noi le-am încălcat. Căci experiența noastră cu primul zbor alături de cel mic nu a fost una ca la carte, ci mai degrabă una ca în filme.

Pune-l la sân la decolare / aterizare. Așa am citit, așa mi s-a spus, așa am simțit nevoia, instinctiv să fac. E o strategie foarte bună de a calma durerile pe care bebelușii / copiii mici le experimentează spun unii, la decolare și aterizare, când diferențele de presiune sunt mari. Micul T., un alăptător de cursă lungă nu a simțit însă nevoia să stea la sân în timpul decolării. Pur și simplu a fost atât de atras de felul în care se vedea peisajul încât s-a dus o luptă la propriu pentru a reuși să îl țin în brațe. Vroia la geam, în brațele lui tati, fiind fascinat de avioanele pe care le-a luat „în primire” imediat ce am trecut de punctul de control al pașapoartelor.

Deci, nu, alăptarea la decolare nu a fost pentru noi o strategie viabilă. Oricât de tare l-or fi durut urechile, un peisaj ce se derula cu peste 250 km/h a fost mult mai interesant. Deci avionul „bate” țiți.

Cât privește echipamentele din dotare: carti pentru copii, puzzle, tableta cu desene animate, piesele lego – nu ne-au folosit la nimic. Într-un final țiți a răzbit, T. a adormit și am avut un zbor mai mult decât liniștit spre destinația de vacanță.

La zborul de întoarcere situația s-a schimbat radical. Din momentul în care am intrat în aeroport am simțit că T. era foarte cald. Deoarece se simțise excelent în dimineața respectivă nu m-am gândit că ar putea avea febră (T. nu mai avusese până atunci febră). Credeam că poate s-a supraîncălzit fiind ținut în brațe, în sistemul de purtare, pe perioada transferului de la hotel la aeroport. Era și foarte somnoros, dar cum era prânzul, am presupus că își doarme somnul de prânz. Partea interesantă s-a întâmplat după ce am făcut check in-ul și am predat bagajul de cală. T. a început să vomite mult, enorm, în jet pe mine. Și apoi pe soțul meu. Problemă mare – bagajul nostru era în drum spre avion, noi nu aveam alte haine în afară de cele pe care le purtam. Aveam în schimb pentru T. haine pentru vremea din țară (unde se răcise considerabil). Ne-am dus la toaletă, l-am spălat, l-am schimbat.  Am reușit să îmi spăl bluza, o minunată bluză albă din voal, am reușit să o usuc la uscătorul de mâini din toaletă și am pus-o astfel pe mine. Inutil să mai spun că toți trei miroseam îngrozitor. Noroc cu SSC-ul care a acoperit practic „situația”. Intenționam să nu mă urc în avion înainte de a discuta cu însoțitorii de zbor, pentru a le explica situația și a ne repartiza niște locuri ca pentru niște oameni vomitați din cap până în picioare. Nu am mai avut ocazia să o fac pentru că ne-am îmbarcat rapid în învălmășeala creată de amânarea decolării unui alt zbor spre Tel Aviv. Medic în micuțul aeroport din Rodos nu am găsit.

Imediat după decolare T. a început iar să vomite. Am avut ocazia să discutăm cu însoțitorii de zbor. Și de fapt, acesta este motivul pentru care scriu această postare. Pentru a le mulțumi. Au fost extraordinari. Ne-au ajutat enorm. Deși nu noi am solicitat, ne-au sugerat ideea de a chema o ambulanță care să ne aștepte pe pistă la aterizarea în București. Nu eram suficient de impacientați și ni se părea o desfășurare de forțe pre mare, dar în cele din urmă am acceptat. Imediat ce am decolat au alertat o echipă medicală din București. Pe perioada zborului, T. a mai vomitat de câteva ori. Chiar nu îi era bine deloc, la un moment dat icnea cu ultimele puteri. Cred că și oamenii din jurul nostru erau deja impacientați și îngrijorați. Însoțitorii de zbor veneau frecvent la noi să ne întrebe cum suntem, să ne încurajeze. La un moment dat ne-au comunicat că, în cazul în care starea lui T. se înrăutățește sunt pregătiți să aterizeze în 5 minute, oriunde. Mi-au explicat că din echipajul de zbor, făcea parte o doamnă, copilot, care fiind femeie și mamă știe că starea unui copil mic se poate înrăutăți imediat, așa că sunt pregătiți să ne ajute în orice moment. Nu pot să vă explic cât de în siguranță te simți când știi că deși te afli la 10 mii de metri altitudine și ai un copilaș bolnav, situația e sub control, iar echipajul de zbor știe ce are de făcut.

De asemenea, o doamnă din spate, căreia nu am avut ocazia să îi mulțumesc direct pentru că nu mi-am dat seama cine e, ne-a dat un pliculeț de săruri de rehidratare, care au ajutat mult. Eu nu aveam niciun medicament în bagajul de mână, am plecat foarte relaxată în concediu și cum nu aveam rețetă pentru medicamentele pe care le aveam la noi, le-am repartizat în bagajul de cală.

În final am aterizat, ambulanța ne-a așteptat pe pistă, după debarcare. Eu și T. am fost preluați de personalul aeroportului și de medic, nu am mai trecut prin punctul de control al pașapoartelor, la fel ca ceilalți pasageri. Bagajele noastre au iești primele pe bandă, spre surprinderea soțului meu. Unul din însoțitorii de zbor l-a însoțit pe soțul meu la punctul de control al pașapoartelor și apoi l-a ajutat să ne găsească la cabinetul medical din incinta aeroportului și să ne reunim astfel. A fost un gest care probabil că nu e înscris în fișa postului, dar omul a fost om până la capăt.

În cele din urmă am putut pleca spre Brașov, deși T. avea în continuare febră nu a mai fost nevoie să ne transfere la Grigore Alexandrescu.  A doua zi l-am dus la medic și a fost diagnosticat cu herpangină.

De ce scriu această postare la o lună de la întâmplare? Pentru că vreau să le mulțumesc celor de la Tarom. Soțul meu a aruncat biletele de avion, am căutat zborul pe Flightstats și toate site-urile posibile dar se pare că charter-ele nu apar în statistici. Am aflat de la agenția de turism în cele din urmă numărul zborului. Așadar vreau să mulțumesc din suflet, echipajului ROT 5338, zborul din 11 septembrie 2015 pe ruta Rodos – București. Știu că aceasta e meseria lor și că face parte din procedurile lor, dar au fost atât de calzi și empatici cu noi, încât ne-au făcut să ne simțim stăpâni pe situație. Chiar nu am cuvinte să descriu cât de mult a contat intervenția lor și cât de în siguranță m-am simțit.

În încheiere, câteva note personale, legate de zboruri viitoare cu avionul, alături de copii mici

• luați în bagajul de mână  haine de schimb pentru cel mic, dar și pentru voi, părinții. Nu se știe niciodată când…
• luați în bagajul de mână medicamentele uzuale, de care ați avea nevoie în caz de febră, diaree, vărsături, etc. Sunt permise dacă sunt însoțite de rețetă semnată și parafată. E sfatul pe care mi l-a dat medicul din aeroport, surprins că nu aveam la mine niciun medicament. Gândiți-vă și la situația în care bagajul de cală se rătăcește și odată cu el și medicamentele.
• împărtășiți însoțitorilor de zbor problemele pe care le aveți. Eu am un mare respect pentru însoțitorii de zbor. Deși munca lor pare aparent simplă, ea nu se limitează la servit mâncare și băuturi. Însoțitorii de zbor sunt pregătiți să intervină în situații de urgență, să vă fie alături chiar și atunci când vă e frică de zbor, să vă salveze viața
• nu vă impacientați dacă se întâmplă să vă confruntați cu probleme de sănătate în avion. Există proceduri care se respectă, avioanele pot ateriza de urgență, în condiții de siguranță, în timp util pentru a primi ajutor medical specializat.

Sursa pozei.