Citesc o carte care imi place mult, „Why Love Matters” (De ce conteaza dragostea) de Sue Gerhardt, psiholog terapeut ce isi axeaza activitatea pe diada mama-bebelus. De ce imi place atat de mult? Pentru ca reuneste studii care arata faptul ca perioada de bebelus este esentiala in dezvoltarea viitorului adult, fiind mult mai importanta in viata noastra decat ne dam seama majoritatea dintre noi. Sue Gerhardt arata ca relatiile pline de afectiune manifestate fata de bebelus au un rol central in dezvoltarea creierului acestuia, felul in care parintii aleg sau nu sa raspunda nevoilor bebelusilor lor fiind esential in dezvoltarea viitorului adult.O sa revin la fragmente sau citate din carte, dar pentru inceput mi-a atras atentia acesta (traducerea imi apartine)

„Exista parinti care isi lovesc bebelusul in speranta desarta ca se va opri din plans sau ca va manca piureul de morcovi pe care incearca sa il faca sa il termine de jumatate de ora. Insa nu este bine sa incerci sa “disciplinezi” un bebelus sau sa te astepti ca acesta sa isi controleze comportamentul, din moment ce aceasta capacitate a creierului inca nu este dezvoltata in cazul sau. Un bebelus nu poate tine cont in mod constient de frustrarea mamei sale si sa manance astfel, facand-o fericita. La nastere, abilitatile sale sociale sunt in mare parte potentiale, nu reale. Ceea ce trebuie scris cu litere de tipar e ca acea zona din creier numita cortexul orbitofrontal, ce are atat de multa legatura cu ideea de fiinta umana, se dezvolta aproape in intregime in perioada post natala. Aceasta parte a creierului se dezvolta dupa nastere si incepe sa se maturizeze abia in perioada de copil mic.
Si nici nu trebuie asteptat cu rabdare ca bebelusul sa isi dezvolte singur aceasta zona din creier. Nu exista nimic automat in legatura cu acest proces. In schimb, creierul fiecarui bebelus este rezultatul propiilor sale expriente particulare cu ceilalti. Este foarte “dependent de experienta”, asa cum se exprima cercetatorii. Asta inseamna ca se construieste prin intermediul experientei si probabil ca se intampla acest lucru cu un motiv evolutionist: astfel incat fiecare fiinta umana sa se poata mula pe nisa de mediu in care se afla. Tocmai pentru ca suntem atat de dependenti ca bebelusi si deoarece creierul nostru este in aceasta etapa atat de “plastic” (adica usor de modificat) putem invata sa ne potrivim in orice cultura si in orice circumstanta ne aflam. Cu alte cuvinte, cand suntem bebelusi creierul nostru este programat social de catre membrii mai in varsta din comunitate, astfel incat sa ne adaptam familiei si grupului social in care trebuie sa traim.
Asadar, primele capacitati cerbrale “inalte” sunt cele sociale si se dezvolta ca raspuns la experienta sociala. Decat sa ii aratam cartonase si planse bebelusului, ar fi mult mai potrivit pentru aceasta etapa de dezvoltare sa il tinem in brate si sa ne bucuram de el. Fara experienta sociala unu-la-unu cu un adult plin de afectiune, cortexul orbitofrontal al bebelusului e putin probabil sa se dezvolte bine. Sincronizarea poate fi de asemenea cruciala. Desi pana in acest moment, la fiinta umana nu a fost identificata cu exactitate o “perioada sensibila” , exista dovezi care indica o fereastra de timp ce e critica pentru cresterea acestei parti sociale a creierului. Intr-un experiment facut pe primate, cercetatorul Harry Harlow a descoperit ca maimutele izolate pe perioada primului an de viata, devin autiste si isi pierd abilitatea de a relationa cu alte maimute (Blum 2003). De data mai recenta, activitatile derulate cu orfanii romani a aratat ca acei copii care au fost izolati de legatura apropiata cu un adult fiind lasati toata ziua in pat, incapabili sa formeze relatii, aveau practic o gaura neagra virtuala acolo unde ar fi trebuit sa fie cortexul orbitofrontal. In situatia in care accesul la relatii sociale este negat in perioada in care aceasta parte din creier s-ar dezvolta in mod normal (pana la varsta de 3 ani), exista sperante mici  de recuperare a acestor abilitati sociale pierdute sau de dezvoltare adecvata a acestei parti a creierului.
Un bebelus nu isi poate devolta cortexul orbitofrontal de unul singur. Acest lucru depinde de relatiile cu oamenii care sunt disponibili. E greu de imaginat cum un copil se poate face o persoana sociala daca a trait in conditii de izolare sociala. {…}
Bebelusul trebuie invitat sa participle in cultura umana. Primul pas in acest proces este conectarea copilului la interactiunea sociala, transformand-o in ceva placut.
Primele surse de placere sunt mirosul, atingerea si auzul. Bebelusii pot recunoaste vocea parintilor de la bun inceput si o prefer oricarei altei voci. A tine un copil in brate cu dragoste este cel mai mare imbold de dezvoltare, mai mare chiar si decat alaptarea. Nu e de mirare ca imaginea Fecioarei Maria cu pruncul e simbolica pentru cultura umana. In bratele mamei sau ale tatalui, unde este sigur si cald, muschii se pot relaxa si si respiratia se poate adanci, pe masura ce tensiunile sunt dispersate de leganare si mangaiere. S-a descoperit ca ritmul cardiac al bebelusului se sincronizeaza cu cel al parintelui, daca mama este relaxata si intr-o stare coerenta, la fel se va intampla si in cazul copilului. Atunci cand suntem tnuti in brate, stim ca suntem sustinuti de ceilalti. Aceste satisfactii adanci raman parte integranta a vietii de adult: persoanele care au pierdut pe cineva se reconforteaza printr-o imbratisare, partenerii comunica despre cat de “conectati” sunt unul la celalalt din punct de vedere social unele persoane se detaseaza de stresul vietii zilnice, printr-un masaj”

photo credit: dontshoot.me! via photopin cc