Cineva de pe grupul de alaptare pe care activez a postat acest link, ca sursa motivationala pentru celelalte mame. Si mi-a adus aminte de povestea mea.

Pe care am mai narat-o pe aici. Povestea mea e cam la fel. Aproape identica pana in punctul diagnosticarii frenului si al ferenctomiei. Inca nu am gasit pe cineva competent sa rezolvam aceasta problema a copilului meu, problema care a stat de fapt la baza tuturor dificultatilor pe care le-am avut.

Si da, despre frenuri linguale si labiale si felul in care impacteaza lactatia voi scrie. Si despre experienta mea personala in relactare si cresterea milk supply-ului voi scrie Just stay tuned!
Povestea mea e identica, cu mici diferente: ca ma pompam dupa fiecare supt al lui bebe pana la epuizare, ca desi sanii mei produceau lapte am luat Motilium si un cocktail de stimulente ca sa imi creez o supralactatie (pentru ca bebe nu sugea decat ce i se scurgea in gura) iar cand mi-am creat supralactatie nu mai sugea bine din cauza reflexului de ejectie prea puternic.
In rest, cam la fel. O da, frustrarea ca tu esti sanatoasa, ca ti-ai facut temele in materie de informare, ca stii ca toate femeile pot alapta, dar tu trebuie sa ii dai copilului tau formula pentru ca nu a luat in greutate, desi sanii tai sunt ca doua mingi dureroase de lapte, ce stau sa explodeze. Frustrarea ca ai cautat ajutor la timp ca o femeie informata ce esti, ca ai fost la doctori, la IBCLC si nimeni nu ti-a oferit o solutie. Si a trebuit sa cauti singura de nebuna toate informatiile posibile de pe Internet si sa citesti jurnale internationale de lactatie si publicatii stiintifice ca sa iti dai seama ca nu tu ai o problema si sa inveti ce sa faci sa iti mentii lactatia (chestia cu „nu am lapte” e principala problema a femeilor care nu reusesc sa alapteze mult timp dar culmea nimeni nu te invata la niciun curs de alaptare ce sa faci intr-o astfel de situatie).
Depresia si sentimentul ca esti chiar singura pe lume, tu si copilul tau contopit cu tine si ca e nedrept ca vi se intampla voua, pentru ca nu-i asa tu ai vointa, stii ca orice femeie poate alapta, ti-ai facut temele in materie de informare prenatala, esti perfect sanatoasa si totusi esti in situatia asta !?!
Indoiala care ti se strecoara in suflet ca un vierme , ca poate esti tu de vina, ca poate corpul tau nu vrea sa te asculte, ca poate ai cine stie ce boala ascunsa, ca poate nu ai sani (da, mi-a trecut prin minte si chestia asta, spre amuzamentul sufletului meu pereche care mai avea un pic si ma trimitea la un control la cap)
Izolarea in casa timp de luni bune, pentru ca tu trebuie sa pui copilul la san, sa speli pompe si sns-uri apoi sa prepari completarea de lapte praf sau sa dezgheti laptele congelat si pana te dezmeticesti, copilul trebuie din nou hranit. Senzatia ca esti un zombie care alapteaza, pentru ca nu-i asa ce alta fiinta ireala ar mai putea trai fara hrana, fara apa atatea ore, atatea zile? Dar mamici, corpul nostru e minunat! Sunt dovada vie ca putem alapta si daca nu ne mancam numarul de calorii si daca nu tinem diete si paradiete.
Lacrimile pe care le-ai plans impreuna cu copilul tau pana vi s-au contopit. Indoiala permanenta – oare faci bine ca va chinuiti atat, ca doar si doctorul iti spune ca „alaptarea e indicata atata timp cat e placuta si pentru copil dar si pentru mama. Si au mai crescut copii cu lapte praf, ca doar nici pe noi nu ne-au alaptat mamele noastre saracele” . Oare nu te duci mai bine la medicul ginecolog sa ii spui sa iti dea Dostinex sa se termine o data cu lactatia asta, ce sa te mai chinui ca doar nu esti 2 mame intr-una sa alaptezi si sa si hranesti copilul cu lapte praf? Ori, ori. Si iti revii la realitate si iti dai seama ca tu faci efortul asta nu pentru ca esti masochista , ci pentru ca ai nascut un copil mic mic de tot, si uite ce zic studiile ca tocmai dismatureii astia mici sunt avantajati de pe urma laptelui matern, mai mult decat copiii „normali”. Si mai faci efortul asta pentru ca esti mama. In fond, nu ai nevoie de niciun alt motiv in afara de acesta ca sa faci un asemenea gest pentru copilul tau.
Iar la final, bucuria ca ai reusit sa alaptezi exclusiv, de una singura, bazandu-te pe puterile tale fizice, intelectuale si morale, bucurie pe care o sarbatoresti ca si cum ai fi fost prima femeie ce a escaladat Everestul. Si la final, desi ai suferit enorm ii multumesti lui Dumnezeu pentru experienta, pentru ca altfel nu ai fi invatat atat de multe despre lactatie, altfel exprienta maternitatii tale nu ar fi fost atat de empowering, altfel nu ti-ai fi gasit resurse sa ajuti si alte femei. Sa le faci sa inteleaga paradoxul ca exista „sa nu ai lapte” dar in acelasi timp nu exista sa nu poti alapta. Ca intotdeauna exista o rezolvare pentru problemelor lor, trebuie doar sa stie unde si ce sa caute. Ca laptele matern e aur curat – no offense doamenlor care nu ati alaptat, dar laptele de mama creste copiii cei mai sanatosi si apropie mama de copil intr-un fel ce nu poate fi replicat in alt context.
Si esti mandra ca ai reusit. Dar nu o mandrie ostentativa, orgolioasa, ci sincera, asa ca de mama. O mandrie ce nu judeca si e indelung iertatoare. Si familia si toti cei care nu iti dadeau nicio sansa sunt mandri de tine.
Si te mai apuca iritarea uneori cand vezi ca vreun limitat sau vreo limitata care nu inteleg nimic despre alaptare, isi dau cu parerea si o denigreaza in fel si chip. Si isi imagineaza ca un san care hraneste, e la fel ca un san care se vinde. Limitati care nu inteleg ca o mama care celebreaza alaptarea nu o face ostentativ, ci mandra de ce a reusit si incercand sa inspire si alte mame prin povestea ei. Ca o mama care alapteaza in public nu o face pentru audienta.
Happy Breastfeeding Month! Si mult succes in a va indeplini obiectivele in alaptare (oricare ar fi ele)!

Later edit: Ma chinuie un gand de cateva nopti, o dilema morala. Ma intreb oare daca descriind cat de grele au fost inceputurile mele in alaptare, nu fac un deserviciu alaptarii. Si va spun asa: am scris aceasta postare pentru ca intr-o tara in care doar 12% din mame alapteaza exclusiv la 6 luni, e foarte probabil ca multe din femei sa se confrunte cu probleme mai mari sau mai mici in alaptare. Si cred ca le ajuta sa stie ca exista speranta si ca ORICE problema in alaptare poate fi remediata, iar mama poate alapta cu succes, ca exista cineva oricand capabil sa le inteleaga si sa le ofere sfaturi sau ajutor specializat.  Ca la capatul drumului sta o recompensa minunata. Si ca alaptarea e intr-adevar frumoasa! Credeti-ma pe cuvant cand spun asta!  Pentru mine si pentru multe femei este cea mai frumoasa parte a maternitatii. Pe noi ne-a salvat, poate chiar viata. Copilul meu e azi, la 10 luni foarte sanatos si nu a fost niciodata bolnavior. Cand s-a nascut era cat un scutec. Sunt convinsa ca numai alaptarea e cea care a facut diferenta. Si va mai zic ca eu ma inscriu intr-un procent mic, de mame care au avut probleme atat de mari la inceputul alaptarii. Daca cititi asta cu siguranta la voi o sa fie mai bine – am bifat eu deja statistica 🙂 E suficient sa va informati, sa puneti copilul la san, sa va cereti dreptul de a fi permanent aproape de el, sa il tineti piele-pe-piele, sa il purtati cat mai mult in brate, sa ii oferiti sanul la cerere si corpul vostru va sti fara indoiala sa produca cel mai pretios lapte din lume, in cantitatile suficiente. Face asta de milioane de ani si asta ne-a ajutat sa supravietuim ca specie. Ce argument mai puternic vreti?